Adnan Ash-Sharif
Primii care s-au referit ştiinţific la problema apariţiei Cosmosului au fost Einstein şi savantul rus Alexandr Freidmain, la începutul secolului al XX-lea. În anul 1937, astronomul belgian George Lemaite a afirmat că Universul a fost, la începutul apariţiei sale, o masă gazoasă cu densitate ridicată, puternic strălucitoare şi cu o temperatură foarte ridicată, pe care el a numit-o ”oul cosmic”. Apoi, ca urmare a presiunii uriaşe provenite de la temperatura foarte ridicată (10 C), a avut loc o explozie fantastică, dispersând această masă şi aruncând părţi din ea în toate direcţiile. Acestea s-au transformat, o dată cu trecerea timpului în planete, aştrii şi galaxii.
Conform fizicienilor astronomi de astăzi, Universul era după o
miliardime de secundă, cu aproximativ cincisprezece miliarde de ani în
urmă – o masă cu densitate uriaşă şi cu o temperatură foarte ridicată (10 C), cu volumul unei sfere, al cărei diametru nu depăşea a mia parte
dintr-un centimetru. În anul 1940, savantul american de origine rusă,
Georges Gamow a confirmat teoria marii explozii. În anul 1964, savanţii
Penzias şi Wilson au descoperit unde radio, provenind din toate părţile
Universului, având aceleaşi caracteristici fizice în toate locurile în care au fost înregistrate. Li s-a dat numele de lumină pietrificată sau radiaţie
fosilă, aceasta fiind radiaţia provenită din timpuri extrem de
îndepărtate, rămăşiţă a marii explozii care s-a produs în secundele care au urmat apariţiei Universului. Această descoperire a radiaţiei fosile,
alături de descoperirea expansiunii Universului, în anul 1929, au
reprezentat piatra unghiulară a constituirii ştiinţifice a teoriei marii
explozii. În anul 1986, staţiile cosmice lansate de Uniunea Sovietică, au
transmis informaţii care confirmă teoria exploziei fantastice şi a expansiunii Cosmosului, rezultate din ea.
Astăzi, majoritatea astronomilor acceptă ideea că marea explozie nu mai este o teorie, ci un adevăr stiinţific. Cât despre minoritatea care s-a opus acestei teorii, anterior, ea este reprezentată de un grup de savanţi cu concepţii materialiste, care s-au temut că
recunoaşterea adevărului stiinţific despre începutul Universului şi
expansiunea lui vine în contradicţie cu convingerile lor, care afirmau
caracterul etern al materiei şi vechimea lumii; pe când, dacă ştiinţa
confirmă că Universul are un început, aceasta înseamnă că el are şi un sfârşit, că el este creat şi prin urmare nu este etern, aşa cum îşi
închipuiau materialiştii.
Versetul din Coranul cel Sfânt, care afirmă că cerurile şi pământul au alcătuit la început o singură masă este clar, nu necesită decât un sumar comentariu lingvistic asupra sensului cuvintelor “ratq” ”au fost împreună” şi “fataqna-ha” ”le-am despărţit”. Cuvântul ”ratq” înseamnă adunate laolaltă, iar cuvântul ”fataqa” înseamnă ”a despărţi/a separa”, ceea ce înseamnă că cerurile şi pământul au avut o masă comună şi Domnul le-a despărţit. Se observă aici elocvenţa ştiinţifică miraculoasă a cuvintelor “ratq” şi “fataqna”, căci fiecare “ratq” ”ansamblu” este susceptibil de a fi transformat în “fatq”, adică de a fi divizat, şi fiecare “fatq” ”lucruri divizate” este susceptibil de a fi transformat în “ratq”, adică reansamblat, reunit. Cerurile şi Pământul vor deveni aşa cum au fost, când va sosi Ceasul, aşa după cum ne-a vestit revelaţia şi după cum presupun şi cosmologii astăzi.
Observaţie:
Există o normă Coranică, asupra căreia dorim să atragem
atenţia cititorului, şi anume faptul că, atunci când Domnul spune în
versetele Sale Sfinte: ”. . . oare nu au văzut?;. . . oare nu ai văzut?.
. . oare nu au văzut?”, cu sensul că omul va vedea, mai devreme sau mai târziu, ceea ce a vestit versetul, indiferent dacă verbul “ra’a” ”a vedea” apare la forma de trecut, prezent sau de viitor.
Şi aceia care au tăgăduit că cerurile şi pământul au avut o masă
comună, pe care după aceea Domnul a despărţit-o, nu au văzut acest
lucru decât în secolul XX, graţie calculelor, telescoapelor şi al staţiilor
cosmice. Dacă ar fi posibil ca un cercetător să studieze convingerea
învăţaţilor care au văzut acest adevăr astronomic, acesta ar constata că ei s-ar număra printre cei care au tăgăduit, adeverind cuvintele lui
ALLAH Preaînaltul:
Oare nu văd cei care nu cred, că cerurile şi pământul au fost împreună şi că Noi le-am despărţit? (Al-Anbiyaa: 30)
Şi laudă Aceluia ale Cărui cuvinte nu pot fi schimbate!
Iar cerul l-am înălţat cu puterea Noastră şi Noi îl lărgim. (Adh-Dhariyat: 47).
islamulazi.ro