Adnan Ash-Shareef
Istoria descoperirii informaţiilor despre învelişul atmosferic al pământului
Până în secolul XVII, cunoştintele omenirii despre învelişul atmosferic al pământului erau neînsemnate. Ele se limitau la ceea ce le parvenise de la Aristotel şi de la învăţaţii din Grecia antică. Aceştia îşi închipuiau căUniversul este alcătuit din patru straturi: stratul pământului solid, stratul apei, stratul aerului şi stratul focului. Ceea ce depăşea aceste straturi era, pentru Aristotel şi adepţii lui, o lume alcătuită din elementul ceresc pe care l-au numit eter. Prospectarea primului strat al învelişului atmosferic a început în anul 1644, când savantul italian Torricelli a descoperit principiul barometrului, care a dovedit că aerul are greutate. Apoi, în anul 1777, Lavoisier a descoperit că aerul este un amestec gazos, alcătuit din oxigen în procent de 21%, azot în procent de 78% şi gaze rare în procent de 1%. În secolele XVIII, XIX şi XX, odată cu descoperirea aerostatului, avionului şi a sateliţilor artificiali, omul a aflat multe lucruri sigure despre diversele straturi ale învelişului atmosferic care înconjoară pământul şi pe care savanţii l-au împărţit în cinci zone cu şapte straturi, dispuse de jos în sus astfel:
1 – Zona troposferei, adică în care se produc schimbările. Aceasta este bolta albastră a cerului, care se înalţă imediat deasupra noastră şi prin care se zăresc stelele şi celelalte corpuri cereşti. Coranul cel Sfânt a numit-o “cerul cel mai de jos “:
“Şi am împodobit Noi cerul cel mai de jos cu candele, în chip de strajă. Aceasta este orânduiala Celui Puternic şi Atoateştiutor” (Fussilat: 12);
“Oare nu se uită ei spre cerul de deasupra lor cum l-am înălţat Noi şi l-am înfrumuseţat Noi şi cum nu are el nici un fel de crăpături?” (Oaf :6); “Noi am împodobit cerul cel mai apropiat cu podoaba stelelor “(As-Saffat:6).
Această zonă este compusă în cea mai mare parte din aerul care alcătuieşte un strat ce se ridică până la înălţimea de 15 kilometri în zona ecuatorului şi 8 kilometri la poli.
2 – Zona stratosferei, adică sfera straturilor care se întind de la 15 kilometri până la 50 de kilometri deasupra suprafeţei mării. În această zonăexistă stratul de ozon – un gaz alcătuit din trei atomi de oxigen. Acest strat a fost descoperit în secolul XX de savanţii Fabry (1931), Chapman şi alţii şi a fost fotografiat de sateliţii artificiali cu câţiva ani în urmă, care au găsit în el o mare gaură, în regiunea Polului Sud, datorată poluării mediului, aşa cum vom explica mai jos.
3 – Zona mezosferei, ce se întinde între 50-80 kilometri deasupra suprafeţei mării. În ultima ei secţiune se află primele straturi ionizate, numite ştiinţific stratul D sau stratul Kennely – Heaviside, după numele savanţilor care l-au descoperit.
4 – Zona termosferei, adică sfera caldă, care se întinde între 80 – 500 kilometri deasupra suprafeţei mării. În ea există două straturi de gaze ionizate: stratul F1, la înălţimea de 200 kilometri de deasupra suprafeţei mării şi stratul F2, la înălţimea de 300 kilometri deasupra suprafeţei mării, numite şi straturile Appleton, după numele descoperitorului lor, care a obţinut premiul Nobel pentru fizică datorită acestei descoperiri în anul 1947.
5 – Zona exosferei , adică sfera exterioară, care se întinde la înălţimea de peste 500 kilometri deasupra suprafeţei mării, până la câteva mii de kilometri, neavând limite precise cu spaţiul exterior. Sateliţii artificiali au descoperit recent în această zonă două straturi: un strat inferior compus din heliu şi numit heliosferă, descoperit de sateliţii artificiali Echo l si Explorer VII, în anii 1961 şi 1963, şi un strat superior compus din hidrogen, numit protonsferă, care se întinde până la înălţimea de 70000 kilometri deasupra suprafeţei mării, înainte de a se topi în ceea ce se numeşte vidul cosmic, existent între corpurile cereşti şi care nu este un vid total, aşa după cum s-a considerat până de curând. Aşadar, constatăm că omul a văzut deasupra sa în decursul ultimului secol şapte ceruri unul peste altul, aşa după cum se menţionează în ultima dintre sursele ştiinţifice, respectiv:
1 – Stratul de aer care se întinde de la suprafaţa mării până la înălţimea de 15 kilometri .
2 – Stratul de ozon existent la înălţimea de 24 kilometri deasupra suprafeţei mării.
3 – Primul strat ionizat, sau stratul D, existent la înălţimea de 90 kilometri faţă de suprafaţa mării.
4 – Cel de al doilea strat ionizat sau stratul F1, existent la înălţimea de 200 kilometri faţă de nivelul mării.
5 – Stratul ionizat F2, situat la înălţimea de 300 kilometri faţă de nivelul suprafeţei mării.
6 – Stratul de heliu, situat la înălţimea de peste 500 kilometri faţă de suprafaţa mării.
7 – Stratul de hidrogen, care se întinde departe în spaţiul extraterestru, la peste 1000 kilometri faţă de suprafaţa mării.
Comentariu:
Aşa după cum am menţionat mai înainte, vom discuta în detaliu despre cuvintele “cer ” şi “ceruri” care au în Coranul cel Sfânt câteva sensuri, dar noi le-am limitat aici la desemnarea învelişului atmosferic care înconjoară pământul . Dorim, în acelaşi timp, să atragem atenţia asupra următorului principiu coranic: fiecare dintre versetele sfinte în care se vorbeşte despre ceruri începe cu întrebarea “oare nu au văzut?” sau cu întrebarea “oare nu a văzut?” sau cu propoziţia “le vom arăta lor”. Aceasta înseamnă că omul va vedea, mai devreme sau mai târziu, conţinuturile ştiinţifice ale acestor versete, căci omul nu a văzut, de pildă, că învelişul atmosferic al pământului este alcătuit din şapte straturi decât în secolul XX.
sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi