Atat evreii, cat si crestinii erau obligati sa plateasca un impozit – capitatia sau jizya. Nu era foarte diferit de impozitele patite de musulmani. Deoarece musulmanilor nu le era ingaduit sa imprumute bani cu dobanda, primii camatari au fost evreii si crestinii. Musulmanii aveau dreptul de a mosteni bani si bunuri de la evrei si crestini. Acestia din urma insa nu puteau mosteni bani de la musulmani.
Desi legea ii favoriza pe musulmani , evreii si crestinii nu erau persecutati. In cele mai multe localitati, toate cele trei grupuri religioase traiau, studiau si munceau impreuna, in armonie. Califii ii incurajau pe invatatii evrei sa studieze limbile straine. Ei au tradus multe texte, in special din limba greaca in limba araba. Unele dintre cele mai mari realizari in stiinta si medicina au fost rezultatul colaborarii dintre invatati.
Convietuirea dintre diferite grupuri religioase nu a fost insa intotdeauna pasnica. In anumite perioade, atat evreii, cat si crestinii au fost nevoiti sa respecte anumite reguli.
Evreii, de exemplu, erau parte a comunităţii, ei erau „dhimmi “, ceea ce înseamnă „oameni protejaţi“, atât timp cât se conformau legilor ei. Acesta a stabilit un precedent pentru tratarea cetăţenilor pe timpul cuceririlor de mai târziu. Creştinii şi evreii, în schimbul unei taxe anuale, li se permitea libertate religioasă şi, atât timp cât îşi menţineau statutul lor de nemusulmani erau membri asociaţi ai statului musulman.
Ibn Ishaq, unul dintre cei mai timpurii scriitori ai biografiei Profetului, indica aproximativ această perioadă ca fiind aceea in care Muhammed a trimis scrisori conducătorilor lumii – regele Persiei, împăratul Bizanţului, lui Negus al Abisiniei, şi guvernatorului Egiptului printre alţii – invitându-i să se supună Islamului.
Muhammed a construit propriu-zis în primii ani ai mesajului islamic o serie de alianţe între triburi şi beduini, pentru ca în anul 628, el împreună cu 1500 de adepţi ai Islamului să poată controla accesul la Ka’ba pe timpul negocierilor cu meccanii. Aceasta reprezintă un moment foarte important în istoria musulmanilor. Cu doar puţin timp în urmă, Muhammed trebuia să îşi părăsească oraşul lui natal de teamă pentru viaţa sa. Acum el era tratat de către conducătorul duşman ca un lider cu toate drepturile ce revin acestei pozitii.
Un an mai târziu, în 629, el a reintrat şi, în fapt, a cucerit Mecca fără vărsare de sânge şi într-un spirit de toleranţă care a stabilit un ideal pentru viitoarele cuceriri. El a distrus de asemena idolii ( statuile) din Ka’ba, pentru a pune un sfârşit definitiv practicilor păgâne de acolo.
În acelaşi timp, Muhammed a câştigat credinţa lui ‘Amr ibn al-‘As, viitorul cuceritor al Egiptului, şi a lui Khalid ibn al-Walid, amândoi îmbrăţişând Islamul şi alăturându-se lui Muhammed. Convertirea lor a fost remarcabilă în special pentru că aceşti oameni s-au aflat printe cei mai înverşunaţi opozanţi ai lui Muhammed cu doar puţin timp în urmă.
Pe de o parte, întoarcerea lui Muhammed la Mecca a reprezentat punctul culminant al misiunii sale . În 623, peste trei ani, el se îmbolnăveşte brusc şi pe data de 8 iunie a acelui an, în braţele celei de-a treia soţii, trimisul lui Allah moare.
Moartea lui Muhammed a fost o mare pierdere. Pentru cei care îl urmau, acest simplu meccan a fost de departe mai mult decât un prieten îndrăgit, de departe mult mai mult decât un priceput conducător, de departe mult mai mult decât un respectat lider care a format un nou stat din frânturi de triburi războinice.
Muhammed a fost de asemenea modelul exemplar al învăţăturilor pe care el le-a adus lor de la Dumnezeu: învăţăturile Coranului, care, de secole, a ghidat gândirile şi acţiunile, credinţa şi caracterul a nen’Omarati barbati si femei, şi care a condus la o eră distinctivă în istoria omenirii. Totuşi, moartea lui a avut un mic efect asupra societăţii dinamice pe care el a creat-o în Arabia, dar nici un efect asupra misiunii lui centrale: transmiterea Coranului lumii întregi. După cum a spus şi Abu Bakr: „Cine l-a adorat pe Muhammed, să afle că Muhammed e mort, dar cine l-a adorat pe Dumnezeu să afle că Dumnezeu trăieşte şi nu moare niciodată.“.