Contribuțiile uitate ale Islamului în Medicină
Transmiterea științei medicale poate fi trasată până la unele dintre cele mai timpurii scrieri din istoria omenirii. Însă o perioadă particulară fructuoasă de progres în știinta medicală a început cu apariția Islamului. Pentru cea mai mare parte, savanții occidentali minimalizează contribuția medicilor din lumea islamică. Ei sunt de obicei percepuți ca simpli transmițători ai științei din Grecia la învățații Renașterii. Însă faptele demonstrează ceva diferit.
De exemplu, în secolul XI omul de știință irakian Ibn Al-Haytam, cunoscut ca Alhazen în latină, a elaborat un concept radical nou în oftalmologie. Noțiunile grecești antice ale unui spirit vizual care emana din ochi și permitea unui obiect să fie perceput, au fost înlocuite de considerația simplă a ochiului ca un instrument optic. Descrierea detaliată a anatomiei oculare a lui Ibn Al-Haytam formează baza teoriei sale a formării imaginii, care este explicată prin refracția razelor de lumină trecând prin 2 medii de densitate diferită. Ibn Al-Haytam a scos această nouă teorie fundamentală din investigații experimentale.[1] Cartea sa, intitulată „Cartea opticii” a fost tradusă în latină în sec. 1 și a continuat să fie studiată atât de către musulmani cât și de europeni până în secolul XVII.[2]
Ibn Al-Nafis, un medic sirian din secolul XIII, a readus în discuție mișcarea sângelui în corpul omenesc. Explicația imperativă a fost dată de medicii greci acum 1000 de ani. Dar ceea ce le-a cauzat o mare problemă era faptul trecerii sângelui din ventriculul drept al inimii în ventriculul stâng, înainte de a fi pompat în corp. Conform lui Galen (sec. II), sângele ajungea în ventriculul stâng prin niște canale invizibile în sept. Făcând referire la dovada derivată din disecție, Ibn Al-Nafs a descris natura fermă, de nepătruns a septului ventricular și a arătat clar că nu există canale în el. În schimb, a concluzionat el, sângele din ventriculul drept trebuie să fie trimis spre cel drept prin intermediul plămânilor.[3] [4]Descrierea circulației pulmonare de Ibn Al-Nafis a fost un lucru revoluționar în înțelegerea anatomiei umane și fiziologiei. Abordarea lui față de studiul medicinii a fost exemplară pentru un savant al acelui timp, el demonstrând nevoia de a evalua știința existentă și de a respinge acele concepte care erau inexacte, cum au arătat propriile lui observații. Astfel, el a fost capabil de a continua învățătura medicală care fusese moștenită de la greci.
[1] Russel, G. A., The emergence of physiological optics. În: Rashed R., editor. Encyclopedia of the history of Arabic science. Londra și New York: Routledge, 1196, vol. 2, pp. 672-715.
[2] Rashed, R., Geometrical optics. În: Encyclopedia of the history of Arabic science, op. cit., vol. 2, pp. 643-671.
[3] Ullmann, M., Islamic Medicine. Edinburgh: University Press; 1997, p. 68.
[4] Meyerhof, M., Ibn an-Nafis și teoria sadespre circulația pulmonară. Quellen und Studien zur Geschichte der Naturwissenschaften und der Medizin vol. 4, 1935, pp. 37-88 și 22 pagini în limba arabă [v. pag. 12 ]