Ce este arabescul? partea a 2-a

O serie continuă de spirale care se împletesc şi se desfăşoară precum valurile mării poate fi tradusă în arta ‘barbară’ printr-un şir de anime care se urmăresc; poate la fel de bine să dea naştere la o compoziţie vegetală şi în acest punct suntem întorşi la istoria arabescului. Este ciudat că, în atingerea perfecţiunii într-un sens decorativ, arabescul cu motive vegetale ar trebui să fie cel mai apropiat de prototipul său pur linear şi ritmic, în vreme ce primele sale manifestări în perioada Umayyadă sunt încă tributare naturalismului Elenic. Această reducere a unui motiv ornamental la formele sale esenţiale corespunde însă unei potenţialităţi inerente aflate în toată arta Islamică.

Arta ornamentală a Islamului a fost întotdeauna capabilă să se inspire din arta populară, a cărei producţii, executate cu materiale foarte perisabile, nu au supravieţuit foarte adesea. Deci este dificil de spus cum şi unde arta populară a constituit ‘hrana’ artelor frumoase. Cu toate acestea, cineva poate remarca apariţia neaşteptată în arhitectura decorativă a formelor arhaice şi tehnice. Astfel, aşa s-a întâmplat în arta din Samarrâ, oraş construit de califii Abbasizi pe malurile Tigrului, motivul aparent naturalist al viţei de vie, a făcut deodată loc formelor spiralate abstracte şi nu este cu siguranţă o greşeală în a vedea în aceasta influenţa gărzilor pretoriene Turcomane care au avut putere la curtea Abbasidă.

Există o paralelă curioasă între înflorirea artei cu motive geometrice precum îmbinarea, dubla spirală, triplul vortex, svastica continuă şi tot aşa, în Europa de Nord, şi în particular în Insulele Britanice, precum şi apariţia aproape simultană a aceloraşi forme în arta Islamică ce se năştea. Aceste două manifestări ale artei sunt diferite doar într-un singur punct: în ţările nordice, animalele stilizate par într-o oarecare măsură să fie primul element al ornamentaţiei; acestea sunt îmbinate în spirale, se dezvoltă în noduri şi formează îmbinări de perechi în oglindă, în timp ce în ambianţa Islamică, plantele stilizate sunt cele din care majoritatea motivelor ornamentale sunt formate. Analogiile sunt câteodată izbitoare, de exemplu, între o pagină din Evanghelia Lindisfarne (698 d.H) şi anumite mozaicuri de pavaj din palatul Umayyad din Minya, de pe Lacul Tiberias (705 d.H), dar nu ar avea nici un sens de a explica totul prin schimburi care ar fi putut avea loc la periferia Europei copleşită de invaziile barbare, între Insulele Nordice şi Orientul Apropiat. Paralela de care e vorba face în întregime parte dintr-un fenomen mult mai mare, mai exact apariţia la graniţele lumii greco-romane a unei arte a cărei elemente, mai curând abstracte decât descriptive, sunt legate de un simbolism universal şi primordial. Aceste elemente îşi pierd caracterul lor simbolic imediat în contactul cu lumea ‘civilizată’, sau, mai exact, această caracteristică este obscurată de dezvoltarea posibilităţilor ornamentale care erau inerente în acesta. Această metamorfoză este perceptibilă în mod direct în arta creştină a Irlandei, unde caligrafia sa este cea care pune stăpânire şi transformă, în cel mai natural mod posibil, moştenirea străveche a formelor; dar în acest caz, încă o dată, este vorba de o analogie şi un fel de anticipare a ceea ce va deveni arta Musulmană.

Arta Creştină în formele sale abstracte a avut doar o scurtă durată de viaţă; geniul său extraordinar s-a prăbuşit atunci când insulele nordice au fost reintegrate treptat în lumea Latină. Arta Islamului, pe de altă parte, a realizat o sinteză între curentul larg al formelor arhaice, care a înflorit în arta populară şi în cea a nomazilor, şi cerinţele mult mai raţionale ale artei urbane; asimilează motivele arhaice reducându-le la formula lor cea mai generală şi mai abstractă. Astfel, într-un anumit fel, le nivelează, şi în felul acesta, îndepărtează orice calitate magică; însă, compensatoriu, le înzestrează cu o nouă luciditate, şi s-ar putea spune, aproape cu o eleganţă spirituală. Să nu uităm că Islamul este religia întoarcerii la origine şi că această întoarcere se prezintă a fi o restaurare a tuturor lucrurilor în unitate.

sursa: stiintasacraislamica.wordpress.com