În pragul unui nou mileniu
Fethullah G.
Precum fiecare apus, fiecare răsărit și fiecare primăvară ce vine semnifică un nou început și speranță, așa și un nou secol și un nou mileniu. De-a lungul roților timpului, care se scurge și asupra căruia noi nu avem nici un control, umanitatea a căutat întotdeauna o nouă scânteie de viață, un suflu la fel de proaspăt ca vântul apusului și a sperat și dorit să pătrundă în lumină din întuneric la fel de ușor ca trecerea unui prag.
Noi putem doar presupune momentul în care femeia și bărbatul au apărut pe Pământ, care este egalat cu Cerurile datorită artei divine de care dispune, a înțelesului său ontologic și a valorii sale ce provine în mare parte din cei ce îl populează: locuitorii, umanitatea. Conform calendarului pe care îl folosim astăzi, ne aflăm în pragul celui de-al treilea mileniu după nașterea lui Iisus ( Pacea fie asupra lui!). Oricum, din moment ce timpul se învârte și avansează cu o relativitate spiralată, în lume există diferite moduri de a măsura timpul. De exemplu, potrivit măsurării timpului (metodă acceptată la nivel global), lumea este pe punctul de a trece pragul unei noi perioade de o mie de ani. Potrivit calendarului evreu, ne aflăm deja în a doua jumătate a mileniului al optulea. În calendarul hindus, trăim în era Kali Yuga. Dacă urmăm calendarul islamic, ne apropiem de sfârșitul primei jumătăți al celui de-al doilea mileniu.
Să ne amintim totuși că fiecare măsură de timp nu este decât o măsură relativă. În timp ce o perioadă de 100 de ani se presupune a fi măsura pentru un secol, ideea de un al 60-lea secol, bazată pe durata de viață a unei persoane medii, merită menționată. Din acest punct de vedere, ne aflăm deja în al patrulea mileniu după hijrah, care reprezintă punctul de început al calendarului musulman. Aduc în discuție această chestiune datorită comfortului spiritual pus în pericol de prezicerile înspăimântătoare asociate mileniului ce va urma, mai ales în vest.
Oamenii trăiesc cu o speranță continuă, și astfel sunt copiii speranței. În clipa în care își pierd speranța, ei își pierd de asemenea și “focul” vieții, chiar dacă existența lor fizică continuă. Speranța este direct proporțională cu a avea credință. Așa cum iarna reprezintă 1/4 dintr-un an, așa și perioadele din viața unei persoane sau a unei societăți, ce corespund iernii, sunt mici. Roțile faptelor divine se învârt împrejurul unei asemenea înțelepciuni cuprinzătoare și a unor scopuri iertătoare încât așa cum noaptea și ziua construiesc speranța cuiva și reînvie spiritul, și cum fiecare nou an vine cu așteptarea primăverii și verii, așa și perioadele destructive sunt scurte și urmate de perioade fericite, atât în viața individului cât și în istoria unei națiuni.
Această circulare a “Zilelor lui Dumnezeu”, care este centrată în Înțelepciunea Divină, nu reprezintă nici teamă, nici pesimism pentru cei care dețin credință și facultăți de percepție veritabile. Dimpotrivă, această circulare este o sursă de reflecție continuă, amintire, și recunoștință pentru cei ce au inimi deschise, percepție interioară și abilitatea de a auzi. Ziua se dezvoltă în inima nopții, iarna își croiește lăcașul în care primăvara va răsări, iar viața unui om este purificată, se maturizează și se bucură de fructele pe care le așteaptă în această circulare. Abilitățile umane devin talente și aptitudini, științele înfloresc precum trandafirii și țes tehnologie de-a lungul trecerii timpului, iar umanitatea se apropie treptat de finalul predestinat.
Această idee generală nu este subiectivă, ci mai degrabă reprezintă un fapt obiectiv al istoriei umanității; oamenii nu trebuie să creadă că evenimente ca iarna sau cele asemănătoare iernii sunt privite ca dezastre, regrete și îmbolnăviri. În ciuda faptului general știut că după îmbolnăvire crește rezistența organismului și imunitatea sistemului, boala este patologică și dăunătoare. Ea este asemănătoare dezastrelor terestre și cerești. Din punct de vedere teologic și moral, acestea sunt rezultatul păcatelor și oprimărilor noastre, care pot zgudui Cerurile și Pământul, și din cauza angrenărilor în fapte declarate interzise și disprețuite de lege și etică (religioasă sau seculară). Chiar dacă ele trezesc oamenii din greșelile pe care le fac și provoacă dezvoltări în geologie, arhitectură și inginerie; chiar dacă ele ridică bunurile credincioșilor la nivelul de a fi oferite spre caritate, și pe credincioși la nivelul de martiri, aceste dezastre cauzează multe pagube și dăunează umanității.
Astfel citim în Coran: Dacă Dumnezeu nu i-ar fi împiedicat pe unii dintre voi, moscheile, mănăstirile și sinagogile în care Dumnezeu este venerat, ar fi devenit ruini (22:40). Cu alte cuvinte, Dumnezeu ar fi fost atât de puțin cunoscut încât femeile și bărbații, care înclină în a nu recunoaște nimic superior lor și care cred că faptele lor nu vor fi analizate în Viața de Apoi, vor merge doar pe drumul greșit, făcând astfel Pământul nepotrivit pentru viața umană. Există de asemenea și decretul divin: tu vezi bunul ca pe un rău, deși este bine pentru tine; și vezi răul ca pe un bun, deși este rău pentru tine (2:126). De exemplu, războiul este permis. Deși războaiele bazate pe anumite principii cu intenția de a îmbunătăți situația existentă pot aduce beneficii, nu ar trebui comandate, deoarece produc rău; lasă în urma lor case ruinate, familii dezbinate și orfani și văduve cu lacrimi în ochi.
Cu toate acestea, nu putem ignora realitățile vieții. Ființele umane reprezintă oglinda Numelor și Atributelor lui Dumnezeu, și deci sunt deosebite de restul creației cu onoarea de a fi responsabili de aducerea prosperității pe Pământ, în Numele Lui. Dacă ei nu pot vedea înțelepciunea și scopurile ce se află în orice bine sau rău adus lor de către Creator, ei nu se pot lepăda de disperare și de pesimism. Pentru ei, așa cum este știut în literatura existențialistă, viața se transformă într-un proces fără sens, prostia într-un criteriu stabil, sinuciderea într-un fapt demn de laudă, pentru ca în final moartea să devină singura realitate inevitabilă.
sursa: ro.fgulen.com