Homo erectus
În categoria Homo erectus intră mai multe descoperiri hominide. Aceste exemplare includ omul de Peking, omul de Java şi primele specimene Homo africane, cum ar fi Turkana Boy. Homo erectus era o persoană mică, cu o capacitate craniană medie de 973 cm3. Aceasta îl plasează în partea de jos a plajei umane moderne, care merge de la 700 la 2.200 cm3, potrivit lui Molnar, Races, Types, and Ethnic Groups (1975). În general, corpurile de Homo erectus sunt descrise ca fiind foarte asemănătoare cu cele ale omului modern, dar având oase mai groase. Craniul lui H. erectus a fost clasificat ca fiind mai primitiv. Sprâncenele groase, fruntea plată şi retrasă, mandibula mai mică şi ieşită în exterior şi dinţii mari sunt consideraţi a fi caracteristici primitive.
Totuşi, şi omul de Neanderthal prezenta aceste caracteristici, dar el este considerat a fi om. Se poate spune că Homo erectus este de fapt o versiune mai mică de Neanderthalian.
Harry Shapiro scrie în cartea sa, Peking Man (George Allen & Unwin Ltd, Londra, pag. 125):
„Când examinăm însă un craniu clasic de Neanderthalian, din care avem astăzi un număr mare, nu putem să nu concluzionăm că structura sa anatomică fundamentală este o versiune mărită şi mai dezvoltată a craniului de Homo erectus. Ca şi la Homo erectus, prezintă o ieşire a occipitalului, sprâncene groase şi o coroană relativ plană… Lăţimea lui cea mai mare este redusă şi se află imediat deasupra urechilor, iar absenţa unei bărbii ieşite în exterior este tipică.”
El afirmă aceste lucruri într-o vreme în care oamenii de Neanderthal încă aveau o reputaţie de brută, dar asta nu schimbă implicaţiile. H. erectus a fost considerat ca fiind puţin mai apropiat de maimuţe decât suntem noi, însă dacă el era o versiune mai mică de Neanderthalian, trăsăturile sale nu ar trebui să fie considerate primitive. De fapt, şi aborigenii din Australia prezintă multe dintre aceste trăsături, însă sunt consideraţi la fel de oameni ca şi europenii.
De asemenea, H. erectus poseda şi el inteligenţa şi tehnologia oamenilor din sălbăticie. De pildă, uneltele de piatră găsite la omul de Pekin arată că acesta tăia copaci, cioplea bâte din lemn şi desfăcea animalele vânate. Omul de Pekin folosea focul. Se pare că, în căutarea verigilor intermediare, Homo erectus a fost prea repede şi eronat clasificat în categoria sub-umană.
În august 2011, revista evoluţionistă National Geographic anunţa descoperirea, tot în Africa, a unei noi fosile, dar nu dintr-o „specie” cunoscută, ci una nouă – Australopithecus sediba! Din nou, o mână de oase şi multă, multă imaginaţie, şi noul „strămoş” este aşezat între Lucy şi Homo erectus. Desigur, evoluţioniştii nu văd nimic neobişnuit în asta. Şi, în timp ce ei se străduiesc să alcătuiască veriga-lipsă, alţi cercetători găsesc originea vieţii ca fiind nu pe pământ, aşa cum spune teoria evoluţiei, ci în spaţiu, adică ceva mai aproape de Adevăr.
Astăzi există pe suprafaţa Pământului multe tipuri de oameni. Scheletul lor este diferit (influenţat de stilul şi mediul de viaţă), forma craniului este diferită, dar toţi sunt oameni. Este posibil ca peste o mie de ani, un craniu actual, cu o formă mai aparte, să fie clasificat ca aparţinând unui strămoş al omului, doar pentru că este diferit de un standard ales în mod arbitrar de evoluţionişti.
Din dorinţa de a produce cu orice preţ o „verigă lipsă”, unii evoluţionişti au recurs chiar la măsluirea unor fosile pe care le-au prezentat ca dovezi ale evoluţiei. Au existat astfel cazuri celebre ale unor fosile de „strămoşi ai omului” despre care s-a dovedit ulterior fie că erau simpli oameni, maimuţe sau porci. Aşa au fost cazurile „omului de Pitdown” (în fapt, o combinaţie artificială între un craniu uman şi un maxilar de maimuţă) şi „omului de Nebraska” (construit pe baza unui dinte de porc).
Pornind de la foarte puţine şi foarte interpretabile fosile, artiştii evoluţionişti s-au grăbit să picteze imagini ale „strămoşilor” noştri – creaturi cu figuri umanoide, dar cu corp asemănător cu al maimuţelor. Asemenea reprezentări, rod al imaginaţiei, pot fi văzute în manualele şcolare şi muzee de ştiinţe naturale. Imaginile sunt foarte detaliate (pe baza a câtorva oase găsite) şi au puterea să treacă drept dovezi. Din Lucy s-a găsit aproximativ 40% din schelet, însă muzeele de ştiinţe naturale expun cópii complete ale lui Lucy, din cap până în picioare.
Tot rod al imaginaţiei este şi arborele evoluţionist care ne prezintă animale fantastice care ar fi evoluat către speciile existente astăzi. De ce i-ar creşte unui peşte picioare? S-a plictisit de mediul acvatic şi s-a decis să viziteze uscatul? Atât timp cât peşti au existat şi continuă să existe, teoria evoluţiei reptilelor din peşti este un basm.
După ce au găsit doar câteva fosile pe care le-au prezentat ca verigi intermediare, evoluţioniştii au înţeles că nu pot dovedi cu o mână de fosile evoluţia tuturor speciilor. Aşa că aflăm, cel puţin din Encyclopedia Britannica, că astăzi nu se mai caută fosile, DAR că teoria evoluţionistă este deja demonstrată! Cum? Prin studii şi constatări în domeniul geneticii, biochimiei, biologiei… Pentru orice minte nemotivată religios sau anti-religios, concluziile empirice trase din aceste domenii nu pot ţine loc de răspunsuri la întrebarea fundamentală „Unde sunt formele intermediare, moarte şi vii?”
Dată fiind lipsa acestor dovezi elementare care să fundamenteze scenariul evoluţionist, suntem mai îndreptăţiţi să credem că acele fosile, puţine la număr şi aflate la mare distanţă de alte specii, au aparţinut fie unor specii existente (Lucy era o maimuţă), fie unor specii dispărute azi.
Problema lipsei formelor intermediare nu se limitează doar la fosilele din straturile geologice. Se pune întrebarea: evoluţia continuă şi astăzi sau s-a oprit?
Dacă ea continuă, unde sunt formele intermediare vii? De ce nu trăiesc şi astăzi specii intermediare? Ce vedem în natură: specii bine definite şi situate la mare distanţă unele de altele. Este raţional să credem că această distanţă a existat dintotdeauna între ele – nu a existat nici o evoluţie.
Revenind la ideea de selecţie naturală, deşi este cert că modificarea condiţiilor de mediu poate forţa vieţuitoarele să se adapteze, nu trebuie să confundăm adaptarea cu evoluţia. Unele animale se pot adapta, în anumite limite, dar ele rămân în cadrul speciei lor. Dacă condiţiile de mediu le cer o adaptare peste posibilităţile lor, acele animale dispar, nu evoluează în altceva, aşa cum a fost cazul dinozaurilor.
Dacă un african se mută să trăiască la Polul Nord, probabil în timp culoarea pielii lui se va schimba într-o anumită măsură, dar el tot om va rămâne. Se va adapta, dar nu va evolua în altceva.