Am fost dintotdeauna o fire care cauta sa afle mai mult decat i se serveste, mai mult decat informatia care i se ofera. Inca de mica ma preocupa sa aflu logica din spatele unor actiuni devenite obisnuinte si sa gasesc motivatiile dincolo de atitudinile umane in sine.
Perioada studentiei mele a fost marcata de o tragedie petrecuta la noi in familie. Bunica mea murise dupa admiterea mea la facultate, ea fiind cea de care ma legau amintirile copilariei mele, greutatile materiale traite impreuna, dar, mai ales, dedicarea ei unica in a ma creste aproape de Dumnezeu, Dumnezeu Cel Creator. Ma invatase de mica sa ma rog, iar explicatiile ei despre lumea care ne inconjura aveau mereu legatura cu Puterea nesfarsita si Intelepciunea fara margini a lui Dumnezeu. Nu era o persoana legata de Biserica, nu era de religie crestin ortodoxa, insa pentru mine radia un model de credinta aparte. Ea m-a invatat sa cred dupa ce cercetez si sa il caut pe Dumnezeu in cunoastere.
Bineinteles, si eu am fost o perioada, ca multi altii din generatia mea, un produs al campaniilor sustinute impotriva Islamului in mod particular, insa impotriva CREDINTEI in mod general.
Am urmat sfaturile bunicii mele si am cercetat destul de profund conceptul Divinitatii in Islam si am cautat raspunsuri la toate acele incoerente auzite de noi mereu in media. Am intalnit o fata musulmana care avea niste pareri cel putin ciudate despre etica si atitudine morala care m-a ajutat prin scrierile ei sa imi incep cautarile. Era casatorita cu un musulman care avea o alta orientare dogmatica, insa ea sustinea ca detine cea mai obiectiva abordare asupra islamului, tocmai datorita casatoriei ei care i-ar fi dat ocazia sa aiba o perspectiva mai cuprinzatoare. Am incercat sa gasesc o coerenta in tot ceea ce ea afisa drept islamic, insa nu am reusit. De fapt, la ea totul avea legatura cu traumele ei traite cu persoane musulmane.
Cand am inteles acest lucru si faptul ca, dincolo de orice inteligenta sau nivel de cunoastere, noi toti ramanem limitati la conditia noastra umana… transcedem dintr-o stare la alta in viata, insa suntem produsul propriilor noastre bucurii, tristeti, dezamagiri, traume…
Cercetarea mea a continuat si am gasit pe Dumnezeu asa cum era descris in Coran… un Dumnezeu care “nu e nici de Rasarit, nici de Apus”, Dumnezeu cu Dreptate Absoluta, Dumnezeu al Pacii, caci Dumnezeu in Sine este Pace si sursa pacii. Era intr-un fel Dumnezeu Cel despre Care ma invatase bunica ca trebuie sa ne inchinam doar Lui… doar ca bunica mea o facea altfel. Eu l-am gasit pe Dumnezeu cand am pus capul in prosternare la pamant, cand am recunoscut cu totul maretia lui si supunerea mea absoluta in fata Vointei Sale… Cred ca cine nu l-a cunoscut astfel de Dumnezeu si nu a trait cu atata bucurie intensitatea sentimentelor in gasirea lui… cred ca mai are de cautat si cercetat. Dumnezeu este Cel Aproape, cel Care este Cel mai Aproape de noi decat oricine si orice altceva.
Allah este lumina cerurilor si a pamantului. Lumina Lui seamana cu o firida in care se afla o lampa. Lampa este intr-un vas de cristal, iar acesta pare a fi o stea scanteietoare. Ea se aprinde de la un pom binecuvantat, un maslin, nici de rasarit, nici de apus, al carui ulei aproape ca lumineaza fara sa-l fi atins focul. Lumina peste lumina! Allah calauzeste catre lumina Sa pe cine voieste El si Allah da oamenilor pilde. Iar Allah le stie pe toate. (Coran, Capitolul An-Nur 24:35)