În accepțiunea unora dintre oamenii de știință, orice afirmaţie cu privire la existenţa lui Dumnezeu este lipsită de sens, pentru că lipseşte metoda ştiinţifică pentru determinarea adevărului acestei afirmaţii. Există multe ştiinţe, corespunzătoare numeroaselor domenii de investigare. Dar nu există nici o ştiinţă care să investigheze divinitatea. Pentru investigarea supranaturalului, mijloacele naturale sunt oarbe. E ca şi când ai vrea să măsori presiunea atmosferică cu termometrul… Consecutiv, din punct de vedere ştiinţific, afirmaţiile „Dumnezeu există” sau „Dumnezeu nu există” sunt cu totul lipsite de sens.
Immanuel Kant completa logica de mai sus: „Este absurd să întrebi dacă există Dumnezeu, deoarece noţiunea de Dumnezeu include şi existenţa în Sine. Existenţa lui Dumnezeu este o axiomă.”
„Dacă existenţa n-ar fi inclusă în esenţa divinităţii”, spunea Spinoza, „doar atunci ai putea spune că ‚El există’ sau ‚nu există’. Însă aceasta este o absurditate!”. E la fel de absurd ca şi când ai spune: „Un cerc rotund”… căci rotunjimea este inclusă în însăşi noţiunea de cerc. Un cerc „ne-rotund” este o contradicţie!
Temeliile acestea solide din punct de vedere raţional, au început să fie contestate odată cu epoca modernă. Savantul Charles Birch, profesor emerit al Universitaţii din Sydney consideră că: „Începând cu secolul 17, odată cu adolescenţa fizicii moderne, concepţia despre univers a fost îmbibată şi modificată de modelul materialist, mecanicist.” În timp ce fizica desluşea tainele pământului, ba chiar şi al astrelor, noua paradigmă nu prea mai lăsa loc pentru supranatural. Fizicianul – ucenicul vrăjitor – a pus repede pe picioare un sistem care să explice totul numai şi numai prin cauze naturale. Pentru scopuri ştiinţifice, fiecare fenomen era de aşteptat să aibă o cauză materială; a postula o cauză ne-materială, precum o Inteligenţă supranaturală, însemna a părăsi ştiinţa şi a intra în domeniul religiei. Ori aceasta, pentru materialişti, însemna „a părăsi realitatea şi a intra în domeniul fanteziei”.
1. Dovezile: lipsa lor
Prin natura obiectului ei de studiu – originile pământului şi ale vieţii – este cu neputinţă ca experimentul să testeze direct teoria. În ce priveşte testarea consecinţelor care derivă din teorie, evoluţionismul se loveşte de un vid de dovezi.
a. Schema geologică:
Schema geologică evoluţionistă afirmă că straturile geologice se succed secvenţial, pornind de jos, de la „cel mai vechi” spre „cel mai tânăr”. Până la această dată, nicăieri pe pământ nu a fost găsită „coloana geologica” evoluţionistă. De regulă, toate siturile geologice consemnează lipsa a peste jumătate din „perioadele geologice”, astfel că straturile se succed cu goluri inexplicabile sau/şi de-a valma. Chiar şi Marele Canion Colorado se prezintă cu lipsa a sute de milioane de ani din „coloana geologică”, pentru că doar 5 din cele 11 straturi geologice mai importante sunt prezente.
b. Transmutaţiile
Ca să înlocuiască creaţiunea supranaturală, Charles Darwin a propus transformarea unei specii din alta inferioară, prin mutaţii genetice (transmutaţii). Modelul era logic. Trebuia doar să fie confirmat de fapte.
Ca să producă dovezile, biologul T. H. Morgan, încă din 1910, a început o serie de experienţe asupra musculiţei de oţet. Experienţele s-au dovedit generoase, de atunci raportându-se cca. 3.000 mutaţii. În toate cazurile obţinute (fie că s-a obţinut musculiţă fără aripi, musculiţă neagră, musculiţă cu aripi curbate, musculiţă cu picioare sub formă de antenă), drosofila a rămas tot musculiţa de oţet. Ba mai mult: de regulă, mutaţiile s-au dovedit dăunătoare, în cel mai bun caz, fără efect. Nici una din ele însă nu a transformat-o într-o super-muscă. Experimentul a dovedit că mutaţiile există doar pentru conservarea şi adaptarea mai bună a speciei respective, nicidecum pentru transformarea ei în altceva. Mutaţiile nu implică nici inovaţie, nici creşterea informaţiei genetice. Până acum, însă, nici o transmutaţie n-a fost dovedită.
c. Verigile lipsă
Schema evolutivă a procesului de devenire, de la materie moartă la om, parcurge 10 etape: protozoare, metazoare, nevertebrate, peşti, amfibii, reptile, păsări, mamifere, maimuţa, omul. Pentru nici una din aceste 10 etape nu s-a găsit măcar o singură formă de tranziţie.
În schimb, viaţa apare brusc în stratul cambrian, fără nici un fel de precursori. În acest strat, fosilele sunt extrem de abundente, variate şi chiar complexe. Nici o specie de tranziţie nu se găseşte între aceste fosile cambriene, ca de altfel in nici unul din straturile „coloanei geologice”.
Aceste goluri de dovezi face pe savantul evoluţionist britanic, Gerald Kerkut, să afirme: „Orice evidenţă în favoarea ideii evoluţioniste este foarte limitată şi circumstanţială prin natura ei. Filosofia evoluţiei este bazată pe presupuneri şi în consecinţă nu poate fi verificată ştiinţific.”
Mark Ridley, zoologul universităţii Oxford, mărturisea direct: „Nici un evoluţionist nu foloseşte raportul fosilelor drept evidenţă în favoarea teoriei evoluţiei şi împotriva teoriei creaţiunii”.
Iar revista Newsweek comenta: „Dovezile furnizate de fosile ne îndepărtează de la darwinismul clasic care este predat în şcoli. Veriga lipsă dintre om şi maimuţă este cea mai incitantă din întreaga ierarhie de fiinţe-fantomă. În raportul fosilelor, verigile lipsă constituie regula. Cu cât savanţii caută forme de tranziţie mai mult, cu atât mai frustraţi devin ei.”
2. Incompatibilitatea cu legile naturale
Dacă primul criteriu este nesatisfăcut prin absenţa evidenţelor, cel de-al doilea criteriu este nesatisfăcut prin contradicţii flagrante cu legile ştiinţifice cunoscute.
a. Legile termodinamicii
Legea întâia a termodinamicii statuează că „nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, ci totul doar se transformă”. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al cauzelor naturale şi materiale, energia sau masa nu se creează. Ea doar se transformă. Evoluţionismul, în schimb, pledează în numele ştiinţei pentru „o apariţie subită a universului, la întâmplare…”
Legea a doua a termodinamicii statuează „răcirea termică a universului”. În alte cuvinte: că universul organizat tinde să se dezorganizeze, căutând echilibrul, inerţia, un zero absolut; că niciodată, din întâmplare, materia nu se organizează spre planuri superioare, ci că doar se dezorganizează… Evoluţionismul însă se fundamentează pe creşterea de informaţie şi auto-organizarea materiei, în salturi către superior – fapt ce contrazice legea a doua a termodinamicii. Crezul că haosul, printr-un „Big-bang”, s-a transformat pe sine într-un creier cu 120 trilioane de conexiuni – este o violare a acestei legi. Doctrina că totul poate să crească în organizare, din pură întâmplare, într-un interval de milioane de ani, este acceptabilă doar ca un crez religios, nu ca teorie ştiinţifică.
b. Legea biogenezei
Evoluţionismul presupune că viaţa a apărut spontan, din materie moartă, printr-o întâmplare absolut fericită; că substanţele chimice lipsite de viaţă au avutputerea, cel puţin o dată, să se combine în mod spontan şi să producă organisme vii. Încă din 1890, Louis Pasteur a combătut decisiv crezul „generaţiei spontanee”, formulând legea că „viaţa provine doar din viaţă”. A susţine contrariul este neştiinţific.
c. Genetica
La data când evoluţionismul era acceptat ca teorie, ştiinţa naviga pe ape tulburi, ipotetice. Genetica nu exista. Ceea ce i-a frapat pe Darwin, Huxley şi Haeckel erau similitudinile morfologice. Argumentele anatomiei comparate la ora actuală sunt răsturnate de genetică. Speciile cu similitudini provin din arii diferite ale plajei ADN-ului [9]. Cca. 80 000 de gene compun cele 23 perechi de cromozomi umani. Comparativ, căpşuna conţine doar 8% faţă de om, în timp ce ceapa conţine de 12 ori mai mult (adică 960.000 de gene). Iar amoeba – de 200 de ori mai mult! Genetica consolidează noţiunea de specie distinctă, stabilă, unică, şi contestă transformismul.
Michael Denton, cercetător australian în genetică moleculară, scrie în cartea sa „Evoluţionismul – o teorie în criză”: „Ca rezultat al descoperirilor din ultimii 30 ani, la ora actuală ştim că există nu numai o despărţire clară între speciile vii, ci şi că această dramatică despărţire este absolut neunificată de nici o formă tranziţională („verigi lipsă”). Ba mai mult, aceste forme tranziţionale nu numai că sunt empiric absente, dar conceptual sunt chiar imposibile.”
– finalul părții întâi –