Etica medicinei arabe

Etica medicinei arabe

 

Care era natura medicinei profetice? Avicenna oferă definiția clasică la începutul acestui Canon: „Spun că medicina este o știință în care o persoană învață stările corpului uman cu privire la sănătate și la abaterile ei, cu scopul de a păstra sănătatea când este prezentă și de a o restabili când s-a pierdut”. Baza acestei medicini era „patologia umorală”[1], î.e. înțelegerea că trupul omenesc constă în patru umori: sânge, bila galbenă (coleric), flegmă[2] și bila neagră (melancolie), care au fost legate de alte „cuaternare”[3]: elementele aer, foc, pământ și apă; anotimpurile primăvara, vara, toamna și iarna; etapele omului: copilăria, adolescența, tinerețea și bătrânețea; și trilogiile semnelor zodiacului. Buna sănătate depinde de cele patru umori , care trebuie să fie bine echilibrate între ele (termenul grecesc este „eukrasia” – o bună amestecare, temperament sau complexiune). Conform unei relatări (de exemplu, a lui Petrus Alfonsi, un creștin convertit de la iudaism și educat în limba arabă în secolul XII), Adam a fost creat cu un echilibru perfect al celor patru umori. Însă Galen a considerat că fiecare om are o complexie individuală, determinată de firea și vârsta sa, și de factori externi, cum ar fi climatul. Astfel fiecare persoană are un temperament care îi afectează atât caracterul cât și sănătatea sa și poate fi descris ca sanguin, coleric, flegmatic sau melancolic. Obiectivul medicinii era de a păstra cel mai bun temperament pentru fiecare om, și să restabilească echilibrul umorilor când una sau alta devine prea puternică sau prea slabă. În primul rând, lucrări cuprinzătoare pe tema dietelor și a practicilor sănătoase de viață au fost alcătuite, cea mai cunoscută fiind aceea a lui Ishaq Isra’ili, în care diferite diete sunt prescrise conform temperamentului unui om, vârsta sa, climatul, timpul anului, etc.

În al doilea rând, era necesar fie să își scoată sânge sau să ardă umoarea în exces (prin luare de sânge, respectiv cauterizare) sau să contracareze deficiența unei umori prin prescrierea de medicamente bogate în cea opusă. Din moment ce fiecare umoare era concepută în termenii unui element cu două calități ( melancolia era pământ și consta în rece și uscat), se foloseau medicamente care aveau calități suplimentare corespunzătoare. Astfel plantele, mineralele, semințele, apele și alte medicamente simple, erau descrise în termeni de cât erau de calde, reci, uscate și umede. Pentru fiecare calitate existau patru grade, acestea fiind listate în cărți numite „cărțile plantelor” sau „ale gradelor”. De exemplu, Ibn Al-Jazzar (într-o lucrare tradusă de Constantin Africanul ca „Liber de gradibus”) scrie: „Lemnul de agar este cald și uscat; fortifică creierul și toate părțile interioare ale corpului. Scoate umezeala de prisos din organism, și este foarte folositor contra flatulenței. Oprește diareea și este bun contra incontinenței care se formează din cauza răcelii și slăbirii vezicii.”[4]

Originea acestei clasificări pe „grade”, care este dezvoltată complet la Galen, nu este clară. În medicina arabă, însă, sistemul este mult mai extins, probbail din cauza influenței indiene. Pentru început, mâncărurile au fost clasificate sub unul dintre cele 8 gusturi, fiecăruia asociindu-se câte două însușiri (dulcele este cald-umed, și prin urmare este asociat cu aerul și sângele). Astfel, însușirile diferitelor alimente pot fi determinate prin degustarea lor. Din acest motiv, unii scriitori au spus că, gustul este, de fapt, cel mai depinzător de cele 5 sensuri, deoarece singur adevărata natură a unei substanțe. Este posibil ca medicii arabi să își datoreze sistematizarea gusturilor medicinii indiene, cu toate că numărul gusturilor indienilor este de 6.[5]

Constantin Africanul, în prefața traducerii sale a lucrării lui Al-Majusi, consideră medicina ca aparținând în mod egal atât eticii cât și științei naturale și logicii / metafizicii. În aceeași lucrare, el traduce versiunea lui Al-Majusi a jurământului lui Hipocrate: „Oricine se angajează să studieze medicina, trebuie să aibă un bun caracter și trebuie să îi învețe la rândul lui pe ceilalți, fără plată…scopul trebuie să fie restabilirea sănătății pacientului, și el nu trebuie să facă acest lucru în speranța de a câștiga bani, nici nu trebuie să acorde o mai mare atenție pacienților înstăriți față de cei cu situație precară, sau celor mai nobili față de cei obișnuiți. Nu trebuie să includă medicamente nocive în învățăturile sale, și nici să permită studenților săi să facă acest lucru, ca nu cumva vreo persoană necunoscătoare să audă lecția și să amestece vreo poțiune mortală. Nici nu trebuie să îi învețe cum să provoace un avort. Când vizitează pacientul, nu trebuie să acorde atenție amoroasă soției, menajerei sau fiicei pacientului… Trebuie să se ferească de exces și de plăcerile acestei lumi, inclusiv de alcool. Asemenea lucruri deranjează mintea și întăresc viciile corpului… Trebuie să fie umil, binevoitor, iubitor și cu frică de Dumnezeu și trebuie să ceară ajutor de la Divinitate.”

Etica medicinei arabeO dimensiune etică mai fundamentală însă, este intrinsecă medicinii arabe. Cum am arătat mai devreme, complexiunea determină caracterul individului –fie el melancolic, sanguin, etc- și întreaga idee de echilibrare a umorilor prin evitarea exceselor are o rezonanță morală. Dar peste toate acestea, acest fel de medicină poate fi văzut ca cuprinzând atât corpul cât și sufletul. Galen a scris un text separat referitor la „cum firea sufletului urmează complexiunea corpului” și multe simptome pe care azi le putem caracteriza ca stări emoționale, ca „boala dragostei” și „melancolie”, au fos clasificate împreună cu bolile fizice. În mod corespunzător, terapiile includeau petrecerea plăcută a timpului și mai ales muzica.

 

[1] Concepție medicala, cu radacini în antichitate, în care se atribuie lichidelor din organism (umori) rolul principal în apariția și dezvoltarea bolilor.

[2] Materie apoasă care se află în organism.

[3] Compus din patru elemente ritmice.

[4] Mary Wack,în Constantine the African and ‘Ali ibn al-‘Abbas al-Magusi : The Pantegni and Related Texts, editori C. Burnett și D. Jacquart, Leiden, 1994, pag. 177.

[5] vezi D. Wujastyk, The Combinatorics of Tastes and Humours in Classical Indian Medicine and Mathematics”, Journal of Indian Philosophy, 28, 2000, pp. 479-95.

În legătură cu o postare