Există revoluționarii care caută însuflețirea din dușmănie decât din afecțiune. Acesta este începutul inspirației care, spun ei, că îi oferă curajul să reziste în fața greutăților cu răbdare pentru cauza lor. Dușmănia pe care o nutresc poate fi personală sau poate apărea în cadrul unei clase de oameni și poate fi direcționată împotriva omenirii în general sau a generațiilor care trăiau atunci. Asemenea oameni ranchioși pot realiza sfârșitul lor prin reformare. Ura lor cuplată cu firile lor rele și irascibile pot de asemenea să îi susțină și să le distrugă „moralele” , de bună voie să sufere de lipsuri de dragul cauzei pe care o susțin, dar o doctrină bazată mai mult pe invidie decât pe afecțiune nu poate niciodată conduce umanitatea spre ceva bun. Ei pot îndepărta unele rele și pot încheia existența stadiului de nedreptate dar nu oferă nici un remediu solid pentru aceste probleme ale omenirii. Bazată pe dușmănie și invidie, o asemenea filosofie de viață este obligată mai devreme sau mai târziu să degenereze și să creeze mult mai mult rău și nedreptate decât a profesat prima dată și a căutat să elimine. 
Pe de altă parte, o credință a cărui scop nu este reprezentată de un câștig lumesc, nu derivă din invidie ci pune în inima omului afecțiune nobilă, fraternitate și voința de a pune viețile lor în servirea fraților săi poate decât garanta omenirii o răsplată permanentă și merită lupta pentru această cauză, pavează calea progresului și prosperității sale viitoare. Esența unei asemenea credințe, este credința în Dumnezeu și dragostea Lui cu un mod de viață virtuos consecvent care ajută omul să se apropie de Creator.
Dar ambele dintre acestea rămân neînsuflețite atâta timp cât omul nu crede în Viața de Apoi. Credința în Viața de Apoi conferă omului un simț de securitate a alungat din viața sa frica de distrugere odată cu moartea sa fizică și promisiunea unei vieți eterne. Acest lucru, cu alte cuvinte, înseamnă că eforturile sale nu vor fi risipite dar vor fi încoronați cu cele mai mari răsplăți în viața următoare, dacă nu în viața aceasta.
Toate acestea, sunt cu toate astea ceea ce urmează ca o analogie naturală a simplei credințe în Dumnezeu și de asemenea în Viața de Apoi. Dar în privința islamului, nu se oprește aici dar merge cu mult înainte: are o poveste de spus total diferită și mult mai fascinantă.
Cei care consideră că islamul a devenit demodat și nu este nevoie de el, nu cunosc ce anume susține el și nici nu par să înțeleagă într-o manieră înțeleaptă misiunea sa reală în viața omului. Precum au fost învățați prin intermediul cărților de istorie scrise de imperaliști la început, ei cred că islamul a fost revelat doar pentru a pune punct idolateriei și să călăzească omul în venerarea unui singur Dumnezeu, că arabii erau împărțiți în triburi antagonistice, iar islamul a venit și i-a unit făcându-i o națiune unificată și puternică, că erau dependenți de băutură și jocurile de noroc și duceau o viață vicioasă, iar islamul a venit și i-a îndepărtat de aceste vicii precum a distrus multe alte obiceiuri rele larg răspândite printre ei, cum ar fi arderea de vii a fiicelor lor și risipirea puterilor lor în acte de răzbunare, iar islamul a cerut musulmanilor să răspândească mesajul său ceea ce au și făcut, dar acest lucru în schimb a condus la lupte care în ultimă fază au stabilit granițele lumii islamice precum este cunoscută în ziua de azi.
Apoi acest lucru a însemnat conform acestor oameni singurul scop al islamului în viața omului!! „Fiind o misiune istorică a fost de mult îndeplinită: nu se venerează niciun idol în lumea islamică, și când triburile antagonistice au devenit mai mult sau mai puțin subiectul unui proces de absorbire, pierzându-și identitatea în naționalități mari sau comunități. În privința jocurilor de noroc și băuturii să păstrăm în minte faptul că civilizația umană a avansat spre un asemenea grad încât este inutil să declarăm asemenea timpuri trecute nelegiuite, dacă vedem că în ciuda tuturor religiilor tabuurile încă persistă. Astfel, ei au concluzionat că islamul și-a servit scopul în această lume, dar acum nu își găsește locul și de aceea nu mai este de folos. Trebuie, astfel, să ne îndreptăm atenția către doctrinele moderne de viață căci numai în acestea se află salvarea noastră.”
Astfel, repetarea părerilor învățaților vestici acești oameni își trădează propria ignoranță. Ei nu știu nimic despre islam sau despre misiunea sa reală în viața omului. Haideți, înainte de a trece mai departe să vedem ce este islamul și ce susține el de fapt.
Islamul, într-un cuvânt, înseamnă eliberarea de toate felurile de sclavie cum ar fi cele care stopează progresul omenirii, sau nu permit urmarea unei căi de virtute și bunătate. Înseamnă eliberarea omului de dictatori care îi înrobesc fie prin forță, fie prin frică, făcându-l să realizeze ceea ce este greșit și l-au deprivat de demnitate, onoare, proprietăți sau poate chiar și de viață.
Islamul a eliberat omul de asemenea tiranie învătându-l că întreaga autoritate se află la Dumnezeu și numai la El, numai El este Adevăratul Stăpân. Toți oamenii sunt supușii Lui și la fel cum numai El le controlează destinele, niciunul dintre ei nu are puterea să beneficieze într-o măsură oarecare sau chiar să nu împiedice niciun necaz. Toți oamenii se vor înfățișa în fața Lui în Ziua Judecății pentru a răspunde pentru realizările din această viață. Astfel, islamul aduce omului eliberarea de frică sau agresiune cauzate de
oameni precum el care în realitate sunt neputincioși asemenea lui, iar ei sunt supuși Voinței Dominante a lui Dumnezeu.
Nu numai că islamul înseamnă, eliberarea de capricii, incluzând chiar și plăcerea trăirii acestei vieți, căci este cea mai mare slăbiciune a omului exploatată de tirani și dictatori intenționat sau prin înrobirea prietenilor săi. Dar, pentru ea, niciun om nu ar accepta în tăcere sclavia altor oameni precum el, sau să stea și să privească tirania și să nu îndrăznească să o provoace. Este o mare binecuvântare a islamului că a învățat omul să lupte împotriva tiraniei și asupririi cu curaj decât să se înfățiseze în fața lor cu o atitudine umilă. În Sfântul Coran, Dumnezeu ne spune:
Spune: “Dacă părinții voștri, fiii voștri, frații voștri, soțiile voastre,clanul vostru, bunurile pe care le-ați dobândit, negoțul de a cărui lâncezire vă temeți și locuințele de care sunteți mulțumiți vă sunt vouă mai scumpe decât Allah, decât Trimisul Său și decât lupta pe calea Lui, atunci așteptați-vă să vină Allah cu porunca Sa!” Iar Allah nu călăuzește neamul de nelegiuiți! (At-Tawbah 9:24)
Contracarând pasiunile oarbe și dorințele cu dragostea lui Dumnezeu, care reprezintă în viață dragoste, virtute, adevăr și străduința pe calea Lui – în calea a tot ce este bun și măreț, islamul supune pe primul celui din urmă. Pasiunile nerușinate trebuiesc păstrate prin dragostea lui Dumnezeu trebuie să fie dominant și real în direcționarea forței în viața omului fără de care niciun om nu poate susține că este un musulman adevărat.
Un om preocupat de plăceri senzuale își poate forma o viziune greșită asupra vieții și poate crede că se bucură de viață mai mult decât ceilalți. Dar curând va realiza greșeala sa și după aceea el va deveni un simplu sclav al pasiunilor sale oarbe. El este sortit unei vieți perpetuale de depravare și neliniște, deoarece o dată ce dorințele animalice sunt excesive niciodată nu vor fi satisfăcute: ele sunt mai degrabă sporite și degradează omul spre cele mai joase nivele de animalitateunde toate eforturile sale sunt concentrate pe un subiect: cum să se atingă maxiumul de plăcere senzuală în timpul vieții? O asemenea atitudine în fața vieții nu determină progresul, material sau spiritual, căci omenirea nu poate să se înalțe pe trepte mărețe decât dacă s-a eliberat de dominația poftei oarbe animalice.
Numai atunci poate merge mai departe liberă în domeniul științei, artei sau religiei. Tocmai din acest motiv islamul oferă o importanță atât de mare eliberării omului de dorințele sale animalice. Din acest motiv, nici nu favorizează monarhismul, nici nu interzice adepților săi să ia parte liberi la bunele lucruri ale vieții. Mai degrabă, țintește obținerea unei balanțe între cele două extreme. Orice se află aici, este pentru om. Sunt pentru a-l servi nu pentru a-l domina. De aceea, nu ar trebui să își permită să devină sclavul acestora, ci mai degrabă să se folosească de ele ca mijloace de obținere a unui sfârșit măreț, adică perfecțiunea sa spirituală prin răspândirea cuvântului lui Dumnezeu.
Astfel, islamul are două obiective duble în această privință: în viața individuală țintește realizarea unei dreptăți și provizii suficiente pentru absolut fiecare persoană pentru a-i permite să ducă o viață decentă, curată, și în sfera colectivă aranjează lucrurile în așa fel încât toate forțele sociale ale unei comunități să fie îndreptate către intensificarea progresului și civilizației în concordanță cu viziunea de bază asupa vieții care caută să realizeze o balanță între unități și întreg, între individuali și comunitate.
Islamul de asemenea a avut cel mai mare efect liberal asupra intelectului uman căci este diametral opus tuturor felurilor de superstiție. Omenirea, de-a lungul istoriei, a căzut pradă diverselor absurdități de gândire, la fel și practici, unele dintre ele erau jocul dinamic al capriciilor oamenilor și erau recunoscute astfel, în timp ce la altele se făcea referire ca provenind de la dumnezei pe care mâinile omului i-au conturat. Astfel, intelectul uman s-a rătăcit în întuneric înainte de apariția islamului. Cu islamul se obține maturitate și libertate din acest amestec de nonsens, simbolizat prin acești așa numiți dumnezei, tradiții iudaice, și imbecilitățile bisericii creștine, și că încă odată a adus înapoi la bazele Credinței Adevărate și Adevăratului Dumnezeu.
Islamul folosește o foarte simplă terminologie. Învățăturile sale sunt foarte ușor de înțeles, e perceput și de crezut. Invită omul să își folosească abilitățile oferite și să încerce să obțină cea mai deplină înțelegere posibilă a vieții care îl înconjoară. Nu admite nicio ostilitate nativă între rațiune și religie sau din acest motiv, între știință și religie. Nu obligă omul să creadă în lucruri necugetate ca o condiție anterioară a credinței lui în Dumnezeu. Nici nu îl obligă să renunțe la Dumnezeul său pentru a recunoaște realitățile științifice.
Islamul face omul să înțeleagă în termeni clari și fără echivoc, că Dumnezeu și numai Dumnezeu care are prin Mila Lui, toate lucrurile de pe pământ până la om supuse, și ca toate lucrurile care au fost descoperite de cercetările științifice sau de beneficiile materiale care se scurg de aici către om, sunt de fapt o binecuvântare de la Dumnezeu, pentru care omul ar trebui să Îi mulțumească și să se străduiască pentru a deveni un sclav demn a Stapânului Milostiv și Îndurător. Astfel, islamul are cunoașterea și știința ca o parte a lui mai degrabă decât să le considere un rău intrinsec opus credinței adevărate în Dumnezeu.
Niciuna dintre problemele menționate mai sus nu a fost încă rezolvată. Se încearcă să se atingă cele mai înalte obiective reale omenești. Omenirea este încă victima diferitelor imbecilități, încă este condusă de tirani și dictatori și este de departe liberă de subjugarea tiranică a plăcerilor animalice și lascive. Islamul are încă un rol important și măreț.
O jumătate dintre locuitorii din ziua de azi ai pământului au rămas idolatri. În consecință, putem face referire la India, China și la un număr mare de alte părți ale lumii ce sunt locuite de asemenea oameni. Jumătatea rămasă sau aproximativ adoră un alt tip de divinitate care a exercitat o influență nocivă la fel de mare dacă nu chiar și mai rea asupra sentimentelor și gândurilor oamenilor, îndepărtându-i și mai mult de la calea cea dreaptă, această divinitate este știința modernă.
– finalul părții a doua –
Sursa: Grupul de Yahoo Resurse Islamice