Educatia prin ochii lui Al-Farabi
Al Farabi a fost un eminent fondator al unui sistem filosofic care s-a devotat in intregime contemplatiei si speculatiei si s-a tinut departe de tulburarile politice si sociale. El a lasat o cantitate considerabila de texte si o scoala de gandire inedita. Filosofia lui a fost un etalon pentru speculatia scolastica atat in Orient cat si in Occident mult timp dupa disparitia autorului.
Al-Farabi consideră că metodele de instruire trebuie să fie potrivite nivelului elevilor, depinzând dacă oamenii aparțin populației obișnuite sau elitei.
Educația, așa cum o vede el, este necesară pentru fiecare individ, din moment ce fără ea nimeni nu ar fi în stare să atingă perfecțiunea și fericirea. Astfel dacă educația trebuie să fie accesibilă tuturor, metoda de învățare trebuie să fie adaptată conform grupului căruia îi este destinată. Sunt două metode principale: calea oamenilor obișnuiți, bazată pe convingere; calea elitei, bazată pe demonstrație. Mai departe, metoda instruirii poate varia de asemenea conform materialului de predare. Astfel, predarea virtuților teoretice intelectuale este realizată prin demonstrație, pe când predarea artelor practice și meșteșugurilor este prin metoda convingerii.
Calea demonstrativă este obținută prin discurs. Instruirea auditivă, conform lui Al-Farabi, este „aceea în care profesorul folosește discursul” pentru chestiuni care pot fi predate în acest fel. Duce la obținerea virtuților teoretice. Metoda convingerii este condusă prin discurs și activitate împreună, și este potrivită pentru învățarea artelor aplicate și virtuților morale.
Urmând modelul lui Platon, Al-Farabi a folosit metoda dialogului sau dezbaterii, deși nu o consideră ca unica metodă de a scăpa din lumea percepției senzoriale pentru a ajunge la lumea inteligenței – începând cu idei contradictorii pentru a ajunge la unitate. El a subliniat importanța discuției și dialogului în instruire, și a indicat două metode: metoda argumentului și metoda discursului; ambele „pot fi folosite oral sau în scris”. Când se adresează oamenilor obișnuiți, metodele folosite trebuie să fie cele mai apropiate de puterea lor de pricepere, permițându-le să rețină ceea ce sunt capabili să înțeleagă.
Al-Farabi definește discursul de convingere ca: „convingând ascultătorul cu ceea ce îi va satisface mintea, fără a ajunge la certitudine”, opus discursului demonstrativ „prin care se caută învățarea adevărului și explicarea lui în așa manieră încât să determine cunoașterea exactă”. Convingerea își atinge scopul când „ascultătorul face lucruri de care el este convins că sunt adevărate”. În mod similar, abilitatea de a produce o impresie imaginară are efect asupra poeziei și altor arte, precum muzica, astfel că „sufletul ascultătorului se va ridica să vadă lucrul imaginat, sau să fugă de el; să fie atras sau dezgustat de el”. Pentru a rezuma, obiectivul metodei discursului este ușor de convins fără a ajunge la certitudine, care va necesita o dovadă precisă; pe când obiectivul metodei demonstrative este de a câștiga cunoaștere exactă bazată pe dovezi fiabile. Cât despre metoda dezbaterii, este folosită pentru a prevala asupra unui adversar, pentru a face să triumfe o idee particulară, a duce o opinie la cel mai departe punct, încât și oponentul să creadă că este adevărat, fără a fi așa în mod necesar. Acesată metodă este folosită contra oamenilor încăpățânați.
Mai există încă un tip de discurs folosit de Al-Farabi pe care îl numește „discursul științific”; „prin care este obținută cunoașterea unui lucru, fie prin întrebări despre lucrul respectiv sau din răspunsurile primite sau, în final, prin rezolvarea unei probleme științifice.
Al-Farabi sumarizează toate acestea în cartea sa Al-Alfaz, afirmând că instruirea are două aspecte: calea audiției sau învățarea bazată pe discurs și calea imitării care este bazată pe observarea acțiunilor altor persoane pentru a-i imita sau acționa la fel. Ibn Rușd a fost de acord cu el când a afirmat că „există două tipuri de învățare: prin discurs și prin imitare”, fiind subînțeles că cel din urmă înseamnă adoptarea unui model și aplicarea lui.