F Gulen
Dragostea este un elixir. Omul trăieşte cu dragoste, dragostea îl face fericit, iar el îi face pe cei din jur fericiţi prin dragoste. În vocabularul oamenilor, dragostea este viaţă. Ne simţim şi ne percepem unul pe celălalt prin dragoste. Allah Cel Atotputernic nu a creat între oameni o legătură mai puternică decât dragostea, acest sentiment care ne apropie unul de altul. Pământul s-ar preface în ruină fără dragostea care îl reînoieşte şi îl ţine viu. Djinnii şi oamenii au sultanii lor; albinele, furnicile şi termitele au regine; pentru fiecare dintre aceştia există un tron. Regii şi reginele preiau puterea în diferite feluri şi se urcă pe tronurile lor. Dragostea este sultanul care domneşte pe tronul inimilor noastre fără a fi trebuit să dea vreo bătălie. Limba şi buzele, ochii şi urechile ne sunt de preţ atâta vreme cât poartă steagul dragostei. Şi totuşi, dragostea are valoare în sine şi prin sine. Inima, sălaşul dragostei, este de nepreţuit prin dragostea pe care o adăposteşte. Poţi cuceri fortăreţe fără a vărsa o picătură de sânge, doar fluturând în faţa lor steagul dragostei. Sultanii devin ostaşi ai afecţiunii odată cuceriţi de ostaşii dragostei.
Suntem crescuţi într-o atmosferă în care izbânzile dragostei strălucesc în ochii noştri şi sunetul de tobe al dragostei răsună în inimile noastre. Inima ne tresaltă de bucurie când vedem ridicându-se steagul dragostei. Dragostea este atât de strâns înlănţuită de noi, încât vieţile ne sunt pe deplin subjugate de dragoste şi ne închinăm sufletele dragostei. Cât trăim, trăim cu dragoste. Şi când murim, murim cu dragoste. Cu fiecare răsuflare, o simţim parte a existenţei noastre. Ea ne apără de geruri, şi tot ea ne apără şi de arşiţă.
Dacă a mai rămas ceva curat şi încă neatins în această lume înecată în poluare, în care răul există pretutindeni, atunci este dragostea. Printre podoabele ofilite ale acestei vieţi, dacă mai există vreo frumuseţe care şi-a păstrat măreţia şi farmecul nepălite, atunci este tot dragostea. Nimic nu este mai real şi mai durabil decât dragostea, pentru toate naţiunile şi toate societăţile de pe acest Pământ. Ori de câte ori se aude susurul dragostei, mai dulce şi mai cald decât un cântec de leagăn, toate vocile şi toate instrumentele tac, şi toate se unesc într-o contemplare a tăcerii, pe care o cântă pe strunele lor cele mai profund muzicale.
Creaţia este aprinderea firului din miezul lumânării dragostei, firul prin care te faci „cunoscut şi văzut”. Dacă Allah nu ar fi iubit creaţia, nu am avea luni, nu am avea sori, nu am avea stele. Cerurile sunt toate poeme de dragoste, a căror rimă este Pământul. Impactul adânc al dragostei se simte în natură şi, în relaţiile dintre oameni, steagul dragostei se înalţă spre a fi văzut de toţi. Dacă există în societate vreo monedă care să nu-şi piardă valoarea, atunci este dragostea şi, încă o dată, valoarea dragostei se regăseşte în sine. Dragostea cântăreşte mai mult decât aurul cel mai curat. Aurul şi argintul îşi pot pierde valoarea pe o piaţă sau alta, într-un loc sau altul, dar porţile dragostei rămân închise în faţa pesimismului şi nimic nu poate schimba armonia şi statornicia intrinsecă a dragostei. Chiar şi în clipa de faţă, numai oamenii cufundaţi în ură, mânie şi duşmănie încearcă să se împotrivească şi să lupte împotriva dragostei. Ce ironie … Singurul leac care le poate aduce alinare acestor suflete sălbatice este dragostea. Dincolo de comorile lumeşti, sunt multe alte cufere pe care numai cheile mistice ale dragostei le pot deschide. Nici o altă valoare pe acest pământ nu poate învinge dragostea şi nu se poate nici măcar măsura cu ea. Strângătorii de aur, de argint, de monezi sau de alte obiecte de preţ sunt întotdeauna învinşi în acest maraton de adepţii devotaţi ai dragostei şi ai afecţiunii. Când vine ziua, în ciuda măreţiei şi splendorii vieţii lor, adunătorii de comori lumeşti îşi văd cuferele goale şi focurile stinse în vatră. Dar candela dragostei arde mereu, dând lumină şi răspândind-o în inimile şi în sufletele noastre.
Fericiţii care au îngenunchiat în faţa altarului dragostei şi care şi-au închinat viaţa răspândirii dragostei nu găsesc loc în vocabularul lor pentru cuvinte cum ar fi ura, mânia, uneltirea, resentimentul, şi nu se lăsat pradă duşmăniei nici dacă viaţa le-ar fi în joc. Capetele şi le ţin plecate cu smerenie, dragostea le umple întreaga fiinţă, nu întâmpină cu bucurie nimic altceva decât dragostea. Când îşi înalţă capetele, duşmănia fuge şi se ascunde, ura se zvârcoleşte cu furie sub loviturile dragostei.
Singurul farmec care poate desface uneltirile Satanei este dragostea. Trimişii şi profeţii au putut stinge focurile urii şi ale indiviei aprinse de faraoni, de Nimrozi şi de alţi tirani; şi au făcut-o prin dragoste. Sfinţii au încercat să adune sufletele neascultătoare şi răzvrătite, împrăştiate precum paginile rupte ale unei cărţi; au folosit dragostea drept mijloc de a induce în ceilalţi comportamentul uman. Puterea dragostei a fost îndeajuns de mare pentru a rupe vrăjile lui Harut şi Marut[1] şi a stinge flăcările Iadului. Iată de ce, omul înarmat cu dragoste nu are nevoie de altă armă. Într-adevăr, dragostea este destul de puternică pentru a opri glontele şi chiar ghiuleaua de tun.
Preocuparea noastră pentru tot ce ne înconjoară şi dragostea pentru omenire —cu alte cuvinte, capacitatea noastră de a cuprinde întreaga creaţie—depind de putinţa de a ne înţelege propria esenţă, de a ne descoperi pe noi însine şi de a simţi legătura cu Creatorul. Descoperindu-ne adâncurile fiinţei şi potenţialul ascuns în esenţa noastră, vom înţelege că şi în alţii se regăseşte acelaşi potenţial. Şi pentru că aceste valori interioare sunt direct legate de Creator, vom simţi înflorind admiraţia pentru bogăţia pe care o ascunde înlăuntrul său tot ceea ce a fost creat şi vom începe să privim orice fiinţă într-un alt mod şi dintr-o cu totul altă perspectivă. Ne înţelegem şi ne preţuim unul pe altul în funcţie de capacitatea noastră de a recunoaşte calităţile şi bogăţia interioară care se regăsesc în fiecare om. Cuvintele Profetului redau esenţa acestui concept: „Credinciosul este oglinda altui credincios”. De aici, putem spune: „Omul este oglinda altui om”. Dacă ajungem să înţelegem şi să preţuim bogăţia ascunsă în străfundurile fiecăruia, vom înţelege că această bogăţie vine de la El şi că frumuseţea şi dragostea din acest univers îi aparţin Lui. Sufletul care pătrunde aceste sensuri va vorbi în limbajul inimii, tălmăcit nouă de Rumi: „Veniţi, veniţi şi alăturaţi-vă nouă, căci suntem oameni ai dragostei pentru Allah! Veniţi, intraţi pe poarta dragostei şi aşezaţi-vă lângă noi. Să ne vorbim unul altuia cu inimile. Să ne vorbim tainic, fără ca urechea să audă şi fără ca ochiul să vadă. Să râdem împreună în tăcere, fără ca buzele să ni se mişte, să râdem precum trandafirii. Ca gândul, să ne privim unul pe altul fără cuvinte, făra sunet. Pentru că suntem la fel, să ne chemăm unul pe altul cu inimile, nu cu buzele, nu cu limba. Şi, luând în mâinile noastre mâinile celorlalţi, să vorbim”.
O înţelegere atât de profundă a unor astfel de sentimente şi valori umane se întâlneşte rareori în cultura de azi. Nu le regăseşti uşor nici în filosofia greacă, nici în gândirea latină, şi nici în filosofia occidentală. În gândirea islamică, suntem fiecare o manifestare diferită a aceleiaşi Unicităţi, un aspect diferit al aceleiaşi realităţi. Oamenii care s-au reunit în jurul unor puncte de vedere comune, cum ar fi Unicitatea lui Allah, Profetul şi religia, sunt asemeni mădularelor aceluiaşi trup. Mâna nu se ia la întrecere cu piciorul, limba nu se ia la sfadă cu buzele, ochiul nu vede greşeala urechilor, inima nu se înfruntă cu mintea.
Pentru că suntem mădularele aceluiaşi trup, să punem capăt acestei dualităţi care zădărniceşte unirea dintre noi. Să dăm cale liberă unirii între oameni. Este calea cea mai însemnată prin care Allah le dă oamenilor izbândă în această lume şi prin care preschimbă această lume într-un Paradis. Aşa se deschid porţile Cerurilor larg ca să ne primească. Să dăm la o parte grabnic toate gândurile şi simţămintele care ne îndepărtează unul de altul şi să alergăm unul către celălalt, cu braţele deschise.
[1] Doi îngeri despre care se vorbeşte în Coran (Al-Baqara 2 : 102) şi care i-au învăţat pe oameni magia, sfătuindu-i să nu o folosească nechibzuit.