Adnan Ash-Shareef

Istoria  descoperirii informaţiilor despre  învelişul  atmosferic  al pământului

Până în secolul  XVII, cunoştintele omenirii despre  învelişul  atmosferic al  pământului  erau  neînsemnate. Ele  se  limitau  la ceea  ce  le   parvenise  de la  Aristotel  şi de  la  învăţaţii  din  Grecia  antică. Aceştia  îşi închipuiau  căUniversul  este alcătuit  din  patru  straturi:  stratul  pământului  solid,  stratul  apei, stratul  aerului  şi stratul focului.  Ceea ce depăşea  aceste  straturi  era,  pentru  Aristotel  şi  adepţii lui,  o lume  alcătuită din  elementul  ceresc  pe care  l-au  numit  eter. Prospectarea primului  strat  al  învelişului  atmosferic  a început în anul 1644, când savantul italian Torricelli a descoperit  principiul  barometrului, care a dovedit  că aerul  are  greutate. Apoi, în anul 1777, Lavoisier a descoperit că aerul este un amestec gazos, alcătuit din  oxigen în procent de 21%, azot în procent de 78% şi gaze  rare în procent  de 1%.  În secolele XVIII, XIX şi XX, odată cu descoperirea  aerostatului, avionului  şi  a sateliţilor  artificiali, omul a aflat multe lucruri sigure despre diversele straturi ale  învelişului  atmosferic  care  înconjoară  pământul   şi pe care savanţii l-au  împărţit  în  cinci  zone  cu şapte  straturi, dispuse  de jos în sus astfel:

1 – Zona troposferei, adică în care  se produc schimbările. Aceasta este  bolta  albastră  a cerului, care se înalţă imediat  deasupra  noastră şi prin  care  se  zăresc  stelele  şi  celelalte  corpuri  cereşti.    Coranul    cel  Sfânt    a  numit-o  “cerul cel mai de jos “:

“Şi am împodobit  Noi cerul cel mai de jos cu candele, în chip de strajă. Aceasta  este orânduiala Celui Puternic   şi Atoateştiutor” (Fussilat: 12);

“Oare  nu se uită ei spre cerul de deasupra lor cum  l-am  înălţat  Noi şi l-am înfrumuseţat Noi şi cum nu are el nici un fel de  crăpături?” (Oaf :6); “Noi am împodobit cerul  cel mai  apropiat  cu podoaba stelelor “(As-Saffat:6).

Această zonă este compusă în  cea mai mare parte din aerul care alcătuieşte un strat ce se ridică până la  înălţimea de 15 kilometri  în zona  ecuatorului  şi 8  kilometri la  poli.

2 – Zona stratosferei, adică    sfera    straturilor    care    se  întind    de  la    15 kilometri până la 50 de kilometri deasupra suprafeţei mării. În această zonăexistă stratul de ozon – un  gaz  alcătuit  din trei  atomi  de oxigen. Acest strat a fost descoperit în secolul XX de savanţii Fabry (1931), Chapman  şi alţii şi a fost  fotografiat  de sateliţii artificiali  cu câţiva  ani  în urmă, care  au găsit    în  el    o  mare    gaură,  în  regiunea  Polului  Sud,  datorată poluării mediului, aşa cum  vom  explica  mai jos.

3 – Zona mezosferei, ce se întinde între 50-80 kilometri deasupra  suprafeţei  mării. În ultima ei secţiune se află  primele  straturi  ionizate,  numite ştiinţific stratul D sau stratul Kennely – Heaviside, după numele  savanţilor  care l-au  descoperit.

4 – Zona termosferei, adică sfera  caldă, care  se  întinde  între  80 – 500 kilometri deasupra suprafeţei mării. În ea există două  straturi    de  gaze ionizate: stratul F1, la înălţimea de 200 kilometri de deasupra  suprafeţei mării şi stratul F2, la înălţimea de 300 kilometri deasupra  suprafeţei mării, numite  şi straturile Appleton, după numele descoperitorului  lor,  care a  obţinut  premiul  Nobel pentru  fizică  datorită acestei descoperiri în anul 1947.

5 – Zona exosferei , adică sfera  exterioară,    care    se  întinde  la  înălţimea de peste 500 kilometri deasupra suprafeţei mării, până la câteva mii de kilometri, neavând limite precise cu spaţiul exterior. Sateliţii artificiali au descoperit recent în această zonă două straturi: un  strat inferior compus din heliu şi numit heliosferă, descoperit de  sateliţii artificiali Echo l si Explorer VII, în anii 1961 şi 1963, şi  un strat  superior  compus din hidrogen, numit protonsferă, care se întinde până la înălţimea de 70000 kilometri deasupra suprafeţei mării, înainte  de a se topi în ceea ce se numeşte vidul cosmic, existent între corpurile  cereşti şi care nu este un vid total, aşa după cum s-a considerat până de curând. Aşadar, constatăm că omul a văzut deasupra sa în decursul ultimului secol şapte ceruri unul peste altul, aşa după cum se menţionează în ultima dintre sursele ştiinţifice, respectiv:

1 – Stratul de aer care se întinde  de la suprafaţa  mării până la înălţimea de 15 kilometri .

2 – Stratul de ozon existent  la înălţimea de 24 kilometri deasupra suprafeţei mării.

3 – Primul strat ionizat, sau stratul D, existent la înălţimea de 90 kilometri faţă de suprafaţa mării.

4 – Cel de al doilea strat ionizat sau stratul F1, existent  la înălţimea de 200 kilometri faţă de nivelul mării.

5 – Stratul ionizat F2, situat la înălţimea de 300 kilometri faţă de nivelul suprafeţei mării.

6 – Stratul de heliu, situat la înălţimea de peste 500 kilometri faţă de suprafaţa mării.

7 – Stratul de hidrogen, care se întinde departe în spaţiul extraterestru, la peste 1000 kilometri faţă de suprafaţa mării.

Comentariu:

Aşa după cum am menţionat mai înainte, vom discuta în detaliu despre cuvintele “cer ”  şi “ceruri” care au în Coranul cel Sfânt câteva sensuri, dar noi le-am limitat aici la desemnarea învelişului atmosferic care înconjoară pământul . Dorim, în acelaşi timp, să atragem atenţia asupra următorului principiu coranic: fiecare dintre versetele sfinte în care se vorbeşte despre ceruri începe cu întrebarea “oare nu au văzut?” sau cu întrebarea “oare nu a văzut?”  sau cu propoziţia “le vom arăta lor”. Aceasta înseamnă  că omul va vedea, mai devreme sau mai târziu, conţinuturile  ştiinţifice ale acestor versete, căci omul nu a văzut, de pildă, că învelişul atmosferic al pământului este alcătuit din şapte straturi decât în secolul XX.

sursa: Centrul Cultural Islamic Islamul Azi