Apariţia Universului și evoluţia lui

Apariţia Universului și evoluţia lui

Apariţia Universului și evoluţia lui

Astronomia este o ştiinţă foarte veche, ale cărei începuturi se întorc cu      mii      de      ani     în       urma, iar      scopul este    studierea           planetelor,stelelelor şi galaxiilor. Ea nu a devenit o ştiinţă adevărată, în sensul cunoscut al ştiinţei, decât începând din secolul al XVIII-lea, când a fost

inventat telescopul. Astronomia a înregistrat un progres foarte mare în

secolele al XIX-lea şi al XX-lea, o dată cu descoperirile din domeniile fizicii şi chimiei moderne. Cât despre cosmologie, obiectul său de studiu este apariţia, structura, evoluţia Universului ca întreg, fiind o ştiinţă tânără care nu depăşeşte câteva zeci de ani. Până la începutul secolului al XX-lea, omul avea o imagine greşită în legătură cu apariţia, evoluţia şi sfârşitul Universului, bazată pe concepţii mitologice şi filozofice eronate şi pe teorii ştiinţifice greşite. În Coranul cel Sfânt, găsim sute de versete referitoare la cosmologie şi astronomie. Studiate metodic, aceste versete alcătuiesc ceea ce numim cosmologia şi astronomia coranice, în sensul că unele linii principale ale acestor ştiinţe, aşa cum le cunoaştem astăzi, sunt trasate de ele. Numeroase versete coranice, pe care le-am numit constante ştiinţifice coranice reprezintă norme de bază, pe care cosmologii şi astronomii le-au adoptat, aşa după cum vom demonstra în comentariul ştiinţific detaliat asupra fiecărui verset care s-a referit la aceste10-soruda-kainat-nasil-yaratildi_591x270 două ştiinţe. I – Voi aţi cunoscut prima creare. De ce nu vreţi voi să luaţi aminte? (Al- Waqi’ah: 62). 1 – Cum au fost create lucrurile? În vremea revelării Coranului, omenirea nu cunoştea prea

multe despre apariţia tuturor lucrurilor. Se observă că verbul ”aţi

cunoscut” din versetul – titlu apare în forma de trecut, ca o subliniere a Domnului   şi   EL   ştie mai   bine        înţelesul verbelor    Sale   –          că       omul   va cunoaşte într-o zi originea lucrurilor din această lume. Ştirile, pe care ni le-a transmis revelaţia, s-au confirmat doar cu câteva zeci de ani în urmă, când ştiinţa a început să cunoască ceva despre originea lucrurilor, confirmând cuvintele Lui ALLAH Preaînaltul: Fiecare profeţie are un timp al său şi (în curând) le veţi cunoaşte. (Al-An-‘Am: 67). În cele ce urmează ne vom referi într-o formă simplificată la unele detalii ştiinţifice, referitoare la prima creaţie a făpturilor, aşa cum le-am extras din ultimele surse ştiinţifice, mai exact din cartea ”Melodia secretă”, apărută în limba franceză.

Toate creaturile au apărut dintr-o masa primară (pur primitivă),

alcătuită din următoarele particule elementare:

Quark – o particulă negativă şi pozitivă, din care sunt alcătuite protonul şi neutronul. Ea este o prezentare teoretică, a cărei existenţă nu a fost confirmată încă prin experimentare.

1) Trinh Thuan,  La Melodie Secrete, Fazard, 1988. Electronul – o particulă uşoară cu sarcina electrică negativă,

care intră în structura atomului, cu greutatea de 9 x10          g

Protonul – o particulă cu sarcina electrica pozitivă, care intră în structura nucleului atomilor, cu o masă mai mare de 1836 de ori decât masa electronului.
Neutronul  o particulă cu sarcină electrică neutră care face parte din structura nucleului atomului cu o masă mai mare de 1838 decât masa electronului.

Fotonul – o particulă care compune lumina, fără masă cu o viteză de 300.000 de kilometri pe secundă. Neutrino – un corp neutru cu o putere care-i permite să

penetreze toate lucrurile, a cărui masă nu a fost încă stabilită.

În   decursul   a   milioane   de   ani,   particulele   elementare  menţionate mai sus, din care se compune masa primară, s-au unit între  ele şi a apărut nucleul primului şi al celui mai răspândit element din  Univers, apoi a apărut atomul său, respectiv elementul hidrogen. Apoi   s-au unit atomii hidrogenului şi ai corpusculilor din care se compuneau, în moduri diferite şi s-au format ceilalţi atomi şi celelalte elemente  naturale, în număr de nouăzeci şi două, începând cu Hidrogenul şi  terminând cu Uraniul, iar din aceste elemente au apărut milioane de  creaturi. Acestea ar fi, pe scurt, detaliile apariţiei creaturilor, aşa cum a  decoperit-o ştiinţa în secolul al XX-lea placă fotografică.

„Nu este El cel care a început înfăptuirea  (omului) şi apoi îl va face din nou?”

Punctul zero la începutul Universului

Cercetătorii cosmosului afirmă că fizica modernă a ajuns să cunoască   amănuntele   apariţiei   Universului după   o   fracţiune   de miliardimi de miliardimi de secundă, mai exact după numărul 10  dintr-o secundă de la punctul zero al începutului acestei apariţii. Cât despre punctul zero al creării masei primare, din care au apărut toate creaturile, acesta rămâne necunoscut în limitele ştiinţei prezente, şi acesta este numărul 10  dintr-o  secundă, şi atunci se ajunge la punctul zero din cunoaşterea modalităţii începutului Universului şi a modului apariţiei lui din nimic. Ipoteza creării Universului din nimic, de către o forţă măreaţă care este DUMNEZEU/ ALLAH, acceptată de gânditorii credincioşi nu vine în contradicţie cu ştiinţele de astăzi, ci îşi găseste un suport în ştiinţa fizicii moderne, aşa după cum a scris recent savantul astronom şi cosmolog Trinh Thuan: ”Materia poate să apară din vid, dacă s-a injectat în ea o mare cantitate de energie. Vidul este sursa tuturor lucrurilor: a galaxiilor, a stelelor, a pomilor, a florilor,  a ta, a mea.
Ideii apariţiei din neant, care a fost până mai ieri apanajul teologilor, îşi găseşte astăzi un suport ştiinţific în cosmologie”.
Observaţii :

Cuvintele Lui ALLAH Preaînaltul: ”Voi aţi cunoscut prima creare. De ce nu vreţi voi să luaţi aminte?” (Al-Waqi’a: 62), nu vin în contradicţie  aşa cum ar putea să-şi închipuie unii cu cuvintele Lui ALLAH Preaputernicul şi Preaînaltul: ”Eu nu i-am luat ca martori la facerea cerurilor şi a pământului şi nici la facerea lor înşişi,  căci EU nu i-am luat pe cei care amăgesc la rătăcire ca ajutor’‘ (Al-Kahf: 51). Din contextul coranic înţelegem că sensul este ”nu i-am luat pe ei ca parteneri la crearea cerurilor şi a pământului şi nici la crearea lor înşişi”, căci propoziţia este cea care dă cuvântului sensurile sale în Coranul cel Sfânt şi nu invers. Iar dacă vom urmări sensul cuvintelor ”nu   i-am   luat   ca martori”     şi ”martorii     voştri”    din versetele de mai jos, vom constata că sensul global al acestor versete ne impune să înţelegem cuvintele „nu i-am luat ca martori” cu sensul de „nu i-am luat ca parteneri” – şi ALLAH ştie cel mai bine!: Eu nu  i-am luat ca martori la facerea cerurilor şi a pământului şi nici la facerea lor înşişi, căci EU nu i-am luat pe cei care amăgesc la rătăcire, ca ajutor/ Şi într-o  zi va zice EL: ”Chemaţi-i voi pe aceia care aţi pretins că sunt asociaţii Mei! Şi-i vor chema, însă ei nu le vor răspunde şi vom pune între ei un loc de pierzare (Al-Kahf: 51-52);

Iar dacă vă îndoiţi de cele pe care le-am 

trimis Robului Nostru (Muhammed), aduceţi o sură asemenea  lui şi chemaţi martorii voştri cei afară de ALLAH, dacă sunteţi  iubitori de adevăr (sinceri)! (Al-Baqarah: 23).

3. Istoria descoperirii atomului şi a particulelor lui:
Atomul este unitatea primară sau cărămida de bază, din care sunt alcătuite elementele lucrurilor. Şi, cu toate că filozoful grec Leucipe şi discipolul său Democrite au dat în secolul al V-lea î.Chr., o prezentare ştiinţifică atomului, făcând din el cărămida de bază şi numindu-l ”atom” (adică lucrul care nu mai poate fi divizat), şi la fel şi unii savanţi din India în secolul al VI-lea î.Chr., cu toate acestea omenirea a continuat să se călăuzească până în secolul al XVII-lea d.Chr., după opiniile eronate ale lui Aristotel şi după teoria celor patru elemente din care sunt compuse lucrurile, adică apa, aerul, pământul şi focul. La mijlocul secolului al XVII-lea, ideea atomului a fost introdusă de savantul englez Boyle în sfera experimentului ştiinţific.

În anul 1808, Dalton a elaborat teoria atomică modernă, care afirma că elementele din natură sunt alcătuite din particule primare, cărora le-a dat numele de ”atomi”, adică lucrul care nu mai poate fi divizat, în semn de cinstire a învăţaţilor greci antici care au folosit această denumire. În anul   1891, savanţii Stony   şi Thomson au descoperit electronul – una din particulele atomului şi unitatea de bază a energiei electrice. În anul 1911, Rutherford a descoperit nucleul atomului şi  protonul care intră în structura lui.

În anul 1904, savantul Theodor William Richard a reuşit să stabilească greutatea atomică, bazându-se pe cunoscuta teorie a lui Avogadro.

Apoi s-au înmulţit descoperirile din lumea atomului, iar atomul a trecut, de la o simplă reprezentare filozofică, aşa cum l-au văzut unii antici, la o realitate concretă. Mai recent, în anul 1970, a devenit posibilă punerea în evidenţă a unor atomi cu ajutorul microscopului electronic.

Ceea ce ne interesează pe noi prin această trecere în revistă rapidă a istoriei descoperirii atomului şi a componentelor sale este să accentuăm faptul că Sfântul Coran a afirmat existenţa atomului şi faptul  că el are greutate, după cum a afirmat că există şi particule mai mici

decât el în următoarele versete lipsite de orice ambiguitate:

ALLAH   nu   este   nedrept    (faţă    de nimeni),    nici   cât greutatea unui grăunte de praf,  iar dacă este o binefacere, EL o înmulţeşte. (An-Nisaa 5: 40). Domnului tău nu-i va scăpa nici cât greutatea unui fir de colb – nici de pe pământ, nici din cer – nici cât (o greutate ) 

mai mică (decât aceasta) şi nici mai mare, fără ca acestea să fie 

înscrise într-o carte limpede. (Yunus 10: 61).

‘Celui   ce ştie   Necunoscutul,     nu-I   scapă   nici   măcar greutatea unui fir de colb, nici din ceruri, nici de pe pământ.  Şi nimic – nici mai mic decât aceasta, nici mai mare – nu există, fără să nu fie înscris într-o  Carte desluşită.  (Saba’:  3).

Spune: Chemaţi-i pe aceia care voi aţi pretins (că ar fi divinităţi), afară de ALLAH! Ei nu stăpânesc nici cât greutatea  unui fir de colb, în ceruri, nici pre pământ. (Saba’:  22). Cel care a făcut un bine cât un grăunte de colb îl va vedea, /După cum cei care au săvârşit un rău cât un grăunte de colb, îl va vedea. (Al-Zalzalah:  7-8). Cuvântul “zerra”, prin care este desemnat în limba arabă atomul, înseamnă ”particulă care se vede în raza de soare ce intră prin fereastră” sau ”o furnică mică”, aşa cum s-a afirmat în cele mai multe comentarii, probabil că sunt alte sensuri ale acestui cuvânt şi ALLAH ştie  cel mai bine!

4. În ”Lisan al-Arab”(Limba Arabilor), de Ibn Manzur, se menţionează ca “zawj” înseamnă ”soi, specie” din orice lucru şi orice ”două lucruri împerecheate”, fie identice, fie opuse, ambele fiind ”perechi” şi fiecare dintre ele fiind o ”pereche”.

Diverse ramuri ale ştiinţelor materiale au demonstrat că fiecare lucru din natură,  începând cu particulele atomului şi terminând cu toate creaturile existente în Univers, are perechea lui. Iată câteva exemple de perechi ale creaturilor, aşa cum le-a descoperit fizica modernă:

– fiecare particulă a materiei are perechea sa, numită opusul

– electronul este o parte din atom, care are perechea sa, diferită de el prin sarcina sa electrică pozitivă, numită pozitron; – protonul este o particulă care intră în structura nucleului atomului, care are perechea sa numită antiproton; – materia are perechea sa, numită antimaterie; – chiar şi quarkul, cea mai mică particulă a atomului, care

continuă să fie până astăzi doar o ipoteză, are perechea sa, căci există

quarkul cu sarcină electrică negativă şi perechea sa – quarqul cu sarcina electrică pozitivă. În general, fizicienii atomişti au descoperit perechea fiecărei

particule a atomului, respectiv o altă particulă, asemănătoare cu prima,

de care se deosebeşte însă prin sarcina sa electrică. Graţie descoperirii microscopului şi a telescopului, în secolul al XVII-lea, dezvoltării lor ulterioare în sec al XX-lea, omul a reuşit să vadă cu ajutorul microscopului electronic, lucruri care ajung să reprezinte o fracţiune din a o suta milionime dintr-un centimetru, dar particulele atomului continuă să fie până astăzi în afară limitelor vizibile . De asemenea, cu ajutorul telescopului de astăzi, omul a reuşit să vadă stele, care sunt de milioane de ori mai slabe ca luminozitate  decât cele mai slabe stele pe care omul le vede cu ochiul liber. Dar, cu toate acestea numeroase din creaţiile Lui ALLAH rămân nevăzute, adeverindu-se astfel cuvintele Lui ALLAH Preaînaltul: Dar nu! Jur pe ceea ce vedeţi/ Şi pe ceea ce nu vedeţi.    (Al-Haqqa:  38-39). Există masa invizibilă, care reprezintă 9% din masa Universului şi care a fost descoperită de savantul Zwickz, în anul 1933. Din categoria razelor, nu le vedem decât pe cele vizibile, rămânând însă cele invizibile, cum ar fi: razele X, razele gama, razele ultraviolete şi razele infraroşii, cu toate că omul le cunoaşte astăzi şi are despre ele multe cunoştiinţe datorită influenţelor directe pe care le au asupra lucrurilor.

II- El a creat cerurile şi pământul cu adevăr! El este mai înalt decât ceea ce Îi asociază Lui . (An-Nahl: 3)

El a creat cerurile fără stâlpi pe care voi să-i puteţi vedea. (Luqman: 10)

”Cerul” este orice lucru situat deasupra altui lucru, pentru care reprezintă fie un plafon, fie cerul. Orice lucru situat deasupra noastră în Univers este pentru noi un cer sau un plafon. În acest capitol vom folosi termenul ”cer” pentru Univers.

”Stâlpii” sunt proptelele sau pilonii pe care se sprijină lucrurile grele şi înalte,  precum plafonul. ”Adevărul”        este           antonimul       neadevărului     şi        cuvântul       are numeroase sensuri în versetele în care apare. În cuvintele Lui ALLAH, de mai sus ”adevărul” înseamnă ”ordinea” – dar ALLAH ştie cel mai bine! Cele patru forţe pe care se bazează sistemul cosmic:

Există patru forţe, prin intermediul cărora ştiinţa poate să explice modul creării cerurilor şi al pământului, acest sistem bine întocmit, pe care se bazează toate creaţiile.  Aceste forţe sunt:

1 – Forţa gravitaţiei – este cea mai slabă dintre forţele pe care se bazează sistemul cosmic. Ea guvernează lucrurile mari, vizibile. În Univers, toate lucrurile se mişcă, atrag şi sunt atrase. Gravitaţia este liantul Universului, ea făcând ca lucrurile să se atragă unul către altul şi ca ele să rămână pe pământ. Tot gravitaţia este cea care face ca Luna să se rotească în jurul Pământului, planetele în jurul Soarelui, aştrii în jurul galaxiilor, galaxiile în jurul aglomerărilor de galaxii. Dacă gravitaţia ar lipsi, toate lucrurile ar pluti în Univers fără nici un sistem de referinţă. Astfel, planetele, aştrii şi galaxiile s-ar dispersa fără nici o ordine în Universul  imens . Oamenii de ştiinţă au continuat să se călăuzească până în secolul al XVII-lea după opiniile învăţaţilor greci antici, care au afirmat că aştrii sunt suspendaţi pe nişte sfere de cristal şi că pământul este fix, în centrul Universului. Această opinie a fost predominantă, până când savantul Isaac Newton a descoperit, în secolul al XVII-lea, forţa gravitaţiei şi efectele ei asupra sistemului cosmic.

Dar Coranul cel Sfânt s-a referit, în mod clar, la această forţă, căci ALLAH Preaînaltul a grăit:

ALLAH este cel care a înălţat cerurile fără stâlpi, pe care să-i vedeţi. (Ar-Ra’d:2)

Gravitaţia este o forţă care nu se vede cu ochiul liber, chiar dacă ştiinţa a descoperit ecuaţia ei şi calculele ei exacte. Puterea ei depinde de masa lucrurilor: cu cât masa lor este mai mare, cu atât este mai mare și forţa lor de atracţie faţă de celelalte corpuri. De aceea, efectul gravitaţiei nu este clar decât la scară astronomică; masa uriaşă a pământului este cea care împiedică lucrurile să plutească în văzduh, aşa cum se întâmplă cu cosmonauţii, când ajung în afara sferei de gravitaţie.

Masa Pământului este cea care face ca Luna să se rotească în jurul lui. Masa Soarelui este cea care ţine Sistemul Solar.

Masa galaxiei este cea care ţine aştrii.

Masa complexului de galaxii este cea care ţine galaxiile, iar aglomerarea de galaxii este cea care ţine complexul de galaxii. Universul este alcătuit din mase crescânde în greutate, cea mai

mare parte dintre ele ţinând-o pe cea mai mică, graţie forţei gravitaţiei

cosmice.  Aceasta explicaţie simplă a forţei gravitaţiei şi a efectului ei în Univers permite la rândul său înţelegerea sensului cuvintelor Lui ALLAH Preaînaltul: ALLAH    ţine    cerurile     şi   pământul     ca   să   nu    se prăbuşeaşcă (graţie forţei de gravitaţie şi celorlate forţe la care ne vom referi). Iar   dacă s-ar   prăbuşi   (şi acest lucru prin anularea efectului  forţei gravitaţiei, căci ALLAH este cu putere peste toate şi Acela care a creat legea gravitaţiei    poate să o şi anuleze), nimeni după EL nu le-ar mai putea ţine! (NU, nu va putea nimeni să ţină cerurile şi pământul să nu dispară, dacă Domnul anulează cele patru forţe din Univers pe care se bazează sistemul său). El este Răbdător şi Iertător (Halim, Ghafur). (Fatir:  41). 2 – Forţa electromagnetică: Forţa electromagnetică este liantul atomilor, este cea care leagă atomii, din care sunt constituite elementele naturale ale lucrurilor. Forţa electromagnetică este, de pildă, cea care leagă cei doi atomi de hidrogen cu atomul de oxigen, pentru că din ei se constituie. Tot această forţă este cea care dă lucrurilor forma, varietatea, frumuseţea şi calitatea lor. Dacă nu ar fi ea, nu ar exista numărul uriaş de creaţii, cu viaţă şi fără viaţă şi Universul ar fi sărac, alcătuit doar din atomi ai elementelor şi  nucleele lor. Aceasta forţă a fost descoperită de savantul James Maxwell, în anul 1864. 3 –   Forţa nucleară puternică: Această forţă este liantul particulelor,       din           care este            alcătuit nucleul,          ea      ţine    unite   particulele nucleului din atom (proton, quark, neutron).

Ea este cea mai puternică dintre toate forţele naturale, iar principiul bombei nucleare se bazează pe eliberarea acestei forţe, care ţine legate particulele nucleului atomului. Dacă nu ar exista forţa nucleară, Universul şi ceea ce se afla în el ar reveni la starea de la inceputul apariţiei sale, adică o masă primară, alcătuită din particulele materiei, cum sunt quarkul, neutronul, electronul şi fotonul. Această forţă a fost descoperită în secolul al XX-lea, o dată cu descoperirea fisiunii nucleare a atomului de Uraniu (anul 1938).

4 – Forţa nucleară slabă: este cea care organizează procesul de  transformare şi dispersare a particulelor din atom. Ea controlează  moartea materiei, care nu este veşnică, aşa cum se credea,  fiecare element al naturii are un moment când moare, iar forţa nucleară slabă  este cea care organizează acest lucru. Iată miracolul ştiinţific din  cuvintele Lui ALLAH Preaînaltul: Şi NOI am creat toate lucrurile  întocmite…    (Al-Qamar:      49);

ALLAH   a stabilit    un termen 

pentru fiecare lucru. (At-Talaq:  3);Noi am creat cerurile şi  Pământul şi cele care se află între ele, decât întru adevăr, şi pentru un termen hotărât. (Al-Ahqaf:  3); Şi nu chema alături  de ALLAH un alt Dumnezeu, căci nu este alt Dumnezeu  afară de EL. (Al-Qasas:  88). Această forţă a fost descoperită de savantul Becquel, în anul 1896, când a observat că atomii din uraniu se dispersează şi se transformă în particule, lăsând urmele lor atunci când se ciocnesc cu o placă fotografică. Este    demn    de   remarcat    că   forţa    gravitaţiei,    forţa electromagnetica, forţa nucleară puternică şi forţa nucleară slabă pe care s-a bazat şi se bazează crearea cerurilor şi a Pământului,  precum şi  a lucrurilor situate între ele, sunt nişte forţe invizibile, care nu pot fi văzute nici cu ochiul liber, nici cu ajutorul microscopului ori al telescopului. Pornind de la acestea, înţelegem unul din sensurile cuvintelor Lui ALLAH Preaînaltul:

El a creat cerurile  fără stâlpi,  pe 

care voi să-i puteţi vedea. (Luqman: 10),adică a creat cerurile fără nişte stâlpi vizibili. Numai că ştiinţa a reuşit să vadă aceste forţe, în mod indirect, prin ecuaţii şi calcule şi prin urmele pe care le lasă asupra  lucrurilor. Din acest unghi, înţelegem alt aspect al cuvintelor lui ALLAH Preaînaltul: ALLAH Cel care a înălţat cerurile fără stâlpi pe care să-i vedeţi. (Ar-Ra’d: 2),

adică a creat cerurile fără stâlpi. Dar aceste  forţe care nu sunt stâlpi, le putem vedea; le-a văzut ştiinţa în mod

indirect, începând din secolul al XVII-lea, datorită urmelor vizibile şi

ascunse, lăsate de ele pe lucruri.  Dacă citim versetul cel sfânt la care ne referim  şi ne oprim la cuvintele ”îi vedeţi” trebuie să înţelegem versetul  în felul următor: a creat cerurile fără stâlpi vizibili. Iar dacă îl citim şi ne oprim la cuvântul ”stâlpi” şi după aceea continuăm, trebuie să-l înţelegem în felul următor:  a creat cerurile fără stâlpi.  Numai că noi vedem acest lucru de aproximativ trei sute de ani – dar ALLAH ştie cel mai bine!

Este    demn    de   remarcat    că   forţa    gravitaţiei,    forţa electromagnetica, forţa nucleară puternică şi forţa nucleară slabă pe care s-a bazat şi se bazează crearea cerurilor şi a Pământului,  precum şi a lucrurilor situate între ele, sunt nişte forţe invizibile, care nu pot fi văzute nici cu ochiul liber, nici cu ajutorul microscopului ori al telescopului. Pornind de la acestea, înţelegem unul din sensurile cuvintelor Lui ALLAH Preaînaltul: ”El a creat cerurile  fără stâlpi,  pe care voi să-i puteţi vedea” (Luqman: 10), adică a creat cerurile fără nişte stâlpi vizibili. Numai că ştiinţa a reuşit să vadă aceste forţe, în mod indirect, prin ecuaţii şi calcule şi prin urmele pe care le lasă asupra lucrurilor. Din acest unghi, înţelegem alt aspect al cuvintelor lui ALLAH Preaînaltul: ”ALLAH Cel care a înălţat cerurile fără stâlpi pe care să-i vedeţi” (Ar-Ra’d: 2), adică a creat cerurile fără stâlpi. Dar aceste forţe care nu sunt stâlpi, le putem vedea; le-a văzut ştiinţa în mod indirect, începând din secolul al XVII-lea, datorită urmelor vizibile şi ascunse, lăsate de ele pe lucruri.  Dacă citim versetul cel sfânt la care ne referim  şi ne oprim la cuvintele ”îi vedeţi” trebuie să înţelegem versetul.
 Cu cât  lumina stelelor este mai roşie, cu atât ele sunt mai îndepărtate de noi. Şi toate stelele şi galaxiile s-au îndepărtat una de alta, aşa cum au confirmat cercetătorii prin studierea spectrului luminii lor o dată cu descoperirea radiaţiei fosile  cele două pietre unghiulare ale argumentului ştiinţific al teoriei marii explozii. în felul următor: a creat cerurile fără stâlpi vizibili. Iar dacă îl citim şi ne oprim la cuvântul ”stâlpi” şi după aceea continuăm, trebuie să-l înţelegem în felul următor:  a creat cerurile fără stâlpi.  Numai că noi vedem acest lucru de aproximativ trei sute de ani – dar ALLAH ştie cel mai bine!

 

În legătură cu o postare