Ce este arabescul? partea a 3-a
În versiunile sale mai stilizate arabescul în forme de plante nu mai păstrează decât o asemănare îndepărtată cu planta. Dar reprezintă în schimb o transcriere perfectă a legilor ritmului în termeni vizuali. Desfăşurarea sa este continuă, ca un val, cu faze contrastante având diferite niveluri de rezonanţă. Modelul nu trebuie să fie simetric, însă, pentru a compensa aceasta, prezintă întotdeauna anumite repetiţii a căror caracter ritmic este accentuat de faptul că sunetele şi tăcerile sunt din punct de vedere estetic echivalente.
Strict vorbind, ritmul nu aparţine spaţiului ci timpului, din care nu este o măsură cantitativă ci una calitativă. Ritmul este restabilit în dimensiunea sa spaţială prin această mediere a mişcării.
Fiind în acelaşi timp ritm şi melodie, arabescul în mod implicit reţine relaţiile sale familiale cu lumea vegetală şi virtualităţile sale în acest sens sunt pregătite să izbucnească în orice moment oportun; cadrul stilistic şi geniul special al artistului sau a grupului etnic, vor servi pentru a determina gradul în care modelul se poate apropia de natură fără să-şi piardă continuitatea sa ritmică, sau, încă, sa se îndepărteze de natură fără să fie din această cauză sărăcit; căci o anumită formă de ‘îmbogăţire’ face parte din ideea de decoraţie şi, într-un mediu arid, nimic nu este mai bogat şi mai preţios decât vegetaţia exuberantă.
*
Al doilea mod, sau element, al arabescului este îmbinarea, din care exemple perfecte pentru aceasta pot fi văzute deja în monumentele Umayyade, în palatul de la Khirbat al-Mafjar şi, mai ales, în Marea Moschee din Damasc, acolo unde ia forma unor zăbrele sculptate care protejează ferestrele. Conform unor istorici de artă, îmbinarea Arabă se presupune că ar proveni de la mozaicurile de pavaj romane, care erau folosite încăîn Syria Umayyadă. Dar în fapt, îmbinările romane sunt cele care reprezintă imitaţia naturalistică şi urbană – sau parafraza acesteia – a unui motiv 
aparţinând în mod esenţial artelor arhaice, adică, a artelor care erau legate încă de limbajului simbolismului. În acest caz iarăşi, arta Islamică a preluat un motiv foarte vechi şi l-a dezvoltat cu un fel de geniu matematic. Îmbinarea arabă are o complexitate geometrică şi o calitate ritmică care se poate spune că lipseau într-o oarecare măsură în partea romană. Aceasta din urmă se poate reduce la reprezentarea frânghiei cu noduri şi aceasta este partea importantă; în tipul de îmbinare arabă, pe de altă parte, spaţiile pline şi zonele vide, modelul şi baza sa, au amândouă o valoare strict echivalentă şi se echilibrează unul cu altul, în acelaşi fel în care curgerea liniile se întoarce întotdeauna la punctul de origine, astfel încât atenţia cuiva nu se opreşte niciodată la un element particular al decorului. Continuitatea îmbinării invită ochiul să o urmeze şi viziunea este apoi transformată într-o experienţă ritmică însoţită de satisfacţia intelectuală dată de regularitatea geometrică a întregului.
sursa: stiintasacraislamica.wordpress.com