CARACTERISTICILE DE BAZĂ ALE MĂRFURILOR
DIN PUNCT DE VEDERE ISLAMIC
Dan Michi
Pentru ca o marfă să poată fi vândută, se cuvine să aibă anumite caracteristici. Tradiția profetică ne pune la dispoziție informații suficiente încât să ne permitem următoarea clasificare a acestor caracteristici. Ulterior, savanții musulmani au detaliat aceste categorii.
a) materialul din care sunt fabricate respectivele mărfuri trebuie să fie unul curat din punctul de vedere al cerințelor religioase, practic din perspectiva sistemului legislativ islamic și, desigur, să aibă un cost corect determinat, care să-l facă vandabil. Mai multe practici profetice ne atenționează asupra interdicției de comercializare a acelor mărfuri a căror natură este nepermisă religios, cum ar fi : câinii (cu excepția celor de vânătoare), băuturile alcoolice, porcii, oasele animalelor care nu sunt sacrificate islamic, idolii etc. Acestea nu aduc niciun beneficiu, fiind respinse de credința musulmanului.
Companioni precum ‘Umar ibn al-Khatab, Abu Huraira, Aișa, ‘Abd Allah ibn ‘Umar au considerat că, pentru a fi pusă în circulație, substanța viitoarei mărfi trebuie să fie curată din perspectiva practicii religioase. Prin urmare, orice materie primă neconformă practicii religioase și legale nu poate fi comercializată, așa fiind alcoolul, oasele animalelor nesacrificate islamic, sângele etc. Și totuși, ‘Umar ibn al-Khatab a permis vânzarea băuturilor alcoolice și a cărnii de porc către populația nemusulmană care locuia în teritoriile islamice (ahl al-zimma), plecând de la premisa că acele mărfuri le aparțineau.
Dintre urmașii companionilor, Muhammed ibn Sirin și Masruq ibn al-Ajda au subliniat că substanța mărfii se cuvine să fie curată din perspectivă teologică, niciun obiect care nu respectă această cerință neputând să fie tranzacționat.
b) acele lucruri care sunt de folos, prin urmare, posedând o anumită valoare intrinsecă pot fi vândute, cum este cazul câinilor de vânătoare. Profetul (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) a permis acest gen de tranzacții.
c) marfa trebuie să fie în proprietatea celui care o vinde, în sensul deplin al acestei calități juridice. Printre arabii din perioada preislamică exista răspândită practica vânzării unor mărfuri care nu se aflau nici de față și nici în proprietatea comercianților. Profetul Muhammed (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra sa !) i-a instruit pe oameni să revândă alimentele numai dacă ele se află în proprietatea lor, tranzacție finalizată doar după ce s-a furnizat produsul clientului, respectiv proprietarul a încasat prețul convenit. Aceast tip de act de comerț a fost denumit ulterior istifa sau taqabud. S-a relatat că Profetul a spus : “Acela care vinde alimente să nu o facă până când nu va intra în posesia lor” și “până când nu va accepta [prețul oferit]”.
Și mai știm că Hakim ibn Hizam tocmai cumpărase ceva marfă din al-Jar, o așezare în apropierea Medinei, în vremea califului ‘Umar ibn al-Khatab, intenționând să o revândă. Califul i-a dat ordin să nu vândă nimic până când nu va intra efectiv în posesia respectivelor mărfuri. Zaid ibn Thabit, ‘Abd Allah ibn ‘Umar și ‘Abd Allah ibn ‘Abbas au susținut aceeași linie ca și ‘Umar, subliniind că proprietarul trebuie să fie adevăratul deținător al produselor. În caz contrar, nu are voie să se implice în nicio tranzacție. ‘Abd Allah ibn ‘Abbas a extrapolat practica profetică relatată la orice fel de marfă, căreia ar trebui să i se aplice aceleași reguli ca în cazul prouselor alimentare.
Qatada ibn Di’ama, Muhammed ibn Sirin și Sa’id ibn al-Musayyab, asemeni companionilor, au continuat să respingă contractele încheiate înainte ce bunurile să intre efectiv în posesia cumpărătorului. Cu toate acestea, Qatada ibn Di’ama a fost și deschis, considerând că nu este niciun păcat dacă un bun este comercializat înainte, cu condiția ca vânzătorul să fi fost împuternicit să procedeze astfel. Mergând mai departe, Muhammed ibn Sirin nu a îngăduit nicio tranzacție în care bunurile urmau să fie livrate până într-un an, dacă nu era stabilită o dată certă a acestei livrări. Cu alte cuvinte, o asemenea înțelegere este încheiată înainte ca bunurile să fi intrat în posesia vânzătorului. Urmașii acestora au nuanțat reglementarea acestei chestiuni. Conform lui Ta’us și Qatada, dacă bunurile erau deteriorate înainte să fie plătite, se considera că îi aparțineau vânzătorului. Dar dacă erau stricate după promisiunea cumpărătorului de a le cumpăra, atunci ele îi erau ca și vândute, vânzătorului revenindu-i sarcina înlocuirii acestora. Aceste opinii le aparțin lui Ta’us, Qatada, Ibrahim al-Nakha’i, Muhammed ibn Sirin și al-Hassan al-Basri. Mai mult, conform lui Muhammed ibn Sirin, dacă oricare dintre părțile contractuale s-au angajat să înlocuiască bunurile deteriorate, atunci sarcina îi revine celui care s-a obligat.
sursa: economie-islamica.blogspot.com
a) materialul din care sunt fabricate respectivele mărfuri trebuie să fie unul curat din punctul de vedere al cerințelor religioase, practic din perspectiva sistemului legislativ islamic și, desigur, să aibă un cost corect determinat, care să-l facă vandabil. Mai multe practici profetice ne atenționează asupra interdicției de comercializare a acelor mărfuri a căror natură este nepermisă religios, cum ar fi : câinii (cu excepția celor de vânătoare), băuturile alcoolice, porcii, oasele animalelor care nu sunt sacrificate islamic, idolii etc. Acestea nu aduc niciun beneficiu, fiind respinse de credința musulmanului.