Eforturile disperate ale neo-darwinismului

Adnan O.

Teoria lui Darwin a intrat într-o criză profundă datorită legilor geneticii ce au fost descoperite în primul sfert al secolului al XX-lea. Cu toate acestea, un grup de oameni de ştiinţă care erau hotărâţi să rămână fideli lui Darwin, au încercat să vină cu noi soluţii. Ei s-au reunit în cadrul unei întâlniri organizate de Societatea Geologică din America, în anul 1941. Geneticieni precum G. Ledyard Stebbins şi Theodosius Dobzhansky, zoologi precum Ernst Mayr şi Julian Huxley, paleontologi ca George Gaylord Simpson şi Glenn L. Jepsen şi specialişti în genetică matematică precum Ronald Fischer şi Sewall Right, după lungi discuţii, s-au pus în final de acord în privinţa noilor modalităţi prin care să “cârpească” darwinismul.

Acest plan s-a focalizat asupra problemei originii variaţiilor avantajoase care probabil că au determinat evoluţia formelor de viaţă – un subiect pe care nici măcar Darwin nu reuşise să-l explice, el nefăcând altceva decât să tatoneze terenul, mergând în urma lui Lamarck. Ideea introdusă acum era aceea de „mutaţii aleatorii“. Ei au denumit această nouă teorie „Teoria modernă şi sintetică a evoluţionismului“, care a fost formulată prin adăugarea conceptului de mutaţie la cel de selecţie naturală, al lui Darwin. În foarte scurt timp, această teorie a devenit cunoscută drept „neo-darwinism“ iar cei care promovau această teorie au fost numiţi „neo-darwinişti“.

Neo-Darwinism’s architects: Ernst Mayr, Theodosius Dobzhansky and Julian Huxley

Următoarele decade au devenit o epocă de încercări disperate de a demonstra neo-darwinismul. Se ştia deja faptul că mutaţiile – sau „accidentele“- ce aveau loc la nivelul genelor organismelor vii erau întotdeauna dăunătoare. Neo-darwiniştii au încercat să stabilească un caz în care să aibă loc o „mutaţie avantajoasă“, realizând pentru aceasta mii de mutaţii experimentale. Toate încercările lor au sfârşit într-un eşec total.

Ei au mai încercat de asemenea să dovedească faptul că primele organisme vii au apărut din întâmplare datorită condiţiilor primitive de pe Pământ, aşa cum stipula teoria lor, dar şi aceste experimente au cunoscut acelaşi eşec. Toate experimentele care au încercat să dovedească faptul că viaţa ar putea fi generată la întâmplare au eşuat. Calculul probabilităţilor a arătat că nici măcar o singură proteină – cărămida esenţială de construcţie a vieţii – nu a putut să apară la întâmplare. Şi nici măcar celula – care, conform evoluţioniştilor, se presupunea că a apărut din întâmplare, în condiţiile primitive şi necontrolate de pe Pământ – nu a putut fi reprodusă sintetic, nici chiar de cele mai sofisticate laboratoare ale secolului al XX-lea.

Stephen Jay Gould

Teoria neo-darwinistă este desfiinţată şi de dovezile fosile. Nicio „formă de tranziţie“ care ar fi trebuit să arate evoluţia gradată a organismelor vii de la specii primitive la specii avansate (aşa cum susţine teoria lui Darwin) nu a fost găsită vreodată, nicăieri în lume. În acelaşi timp, anatomia comparată a revelat faptul că speciile despre care se presupunea că ar fi evoluat una din cealaltă, aveau de fapt caracteristici foarte diferite şi nu ar fi putut să fie niciodată în relaţia de strămoşi sau descendenţi unele faţă de celelalte.

Dar, oricum, neo-darwinismul nu a fost niciodată o teorie ştiinţifică, ci mai degrabă o dogmă ideologică şi chiar o anumită formă de falsă religie. Filozoful canadian Michael Ruse, el însuşi un evoluţionist devotat, a mărturisit într-un discurs susţinut în cadrul unei întruniri din 1993:

„Cu siguranţă, nu există nicio îndoială că în trecut, şi cred că şi la momentul actual, pentru mulţi evoluţionişti, evoluţionismul a funcţionat ca ceva ale cărui elemente sunt, ca să spunem aşa, înrudite cu un fel de religie seculară… Iar pentru mine este foarte clar că la un nivel foarte primar, evoluţionismul ca teorie ştiinţifică este în slujba unui fel de naturalism…“

Tocmai de aceea, campionii teoriei evoluţionismului încă o mai apără, în ciuda tuturor dovezilor care arată exact contrariul. Unul dintre lucrurile asupra cărora nu pot cădea de acord este care anume dintre diferitele modele propuse pentru realizarea evoluţiei este cel “corect”. Unul dintre cele mai importante dintre aceste modele este scenariul fantastic cunoscut drept “teoria echilibrului punctual”.