app

De la clar spre obscur

 

 

darwinismDarwinismul s-a născut din euforia raţionalismului mecanicist al sec. XVIII-XIX. Concepţia sa, că lumea este rezultatul evoluţiei unei singure celule vii, ca urmare a unui proces orb de mutaţii genetice întâmplătoare şi filtrate de selecţia naturală, conferea simţământul de coerenţă şi soliditate. Constanta dezvoltare a cunoştinţei a erodat însă sistemul monolit la mai toate nivelurile, darwinismul trebuind să fie continuu reşapat sau reconceput. Aşa s-au perindat noi feţe: „neo-darwinismul” (Weissman, 1893), „teoria genetică a populaţiilor” (Fischer, 1930), „teoria sintetică” (Mayr, Simpson, 1942), „adaptaţionismul” (Williams, 1966), „teoria neutralistă” (Kimura, 1968), „teoria echilibrelor punctuate” (Gould, Eldredge, 1972), unele mai apropiate de original, altele spre antipozi…

Cum se şi vede, evoluţionismul nu este monolitic aşa cum ar vrea să pară. Promotorii lui n-au ajuns la consens dacă ne tragem dintr-o singură „Evă mitocondrială”, sau avem strămoşi multipli; dacă evoluţia s-a făcut prin modificări lente şi gradate, sau prin transformări morfologice bruşte în timp scurt, urmate de perioade lungi fără modificări; dacă toate mutaţiile genetice sunt neutre, sau sunt negative; dacă universul nostru a apărut printr-un big-bang, sau exista din totdeauna, etc… Ceea ce la început părea simplu, se dovedeşte tot mai complicat, până la contradictoriu.

Dar nu diversitatea orientărilor este cea mai mare problemă a evoluţionismului, ci lipsa răspunsurilor la dilemele fundamentale. Iată doar câteva:

–    Dilema abiogenezei: apariţia vieţii din anorganic este contrazisă de toate legile cunoscute de ştiinţă. Chiar şi vârsta convenţinală a universului – de 15-20 miliarde de ani – este, după părerea unanimă a astronomilor, mult prea scurtă pentru evoluţia spontană a genomului uman.

–    Dilema entropiei – a legii a doua a termodinamicii sau a decreşterii energiei şi informaţiei într-un sistem închis. Chiar dacă am admite că universul ar fi un sistem deschis, anume că ar beneficia totuşi de o sursă de energie externă, lipsa unui mecanism al conversiei energiei şi lipsa informaţiei (a tiparului biologic) anulează şansele apariţiei vieţii din neviaţă. Conceptul de „evoluţie” s-ar putea aplica doar de la superior organizat spre dezorganizare, niciodată invers.

–    Dilema antropică: condiţiile existente în univers sunt covârşitor de contrare apariţiei vieţii. Cum să fi apărut subit toate condiţiile extrem de complexe favorabile vieţii? Evoluţia nu poate explica la nivel teoretic această colosală improbabilitate.

–    Dilema sistemelor ireductibile: Ochiul, de ex., funcţionează numai în prezenţa tuturor elementelor care-l compun. Evoluţia, însă, presupune un proces lent al paşilor mărunţi, în care se păstrează doar mutaţiile care se dovedesc imediat funcţionale. Dar elementul incomplet dezvoltat nu este funcţional, deci nu putea fi păstrat.

–    Dilema oxigenului: dacă oxigenul ar fi precedat apariţia vieţii, el ar fi distrus prin oxidare orice moleculă organică înainte de a putea produce viaţa. Iar dacă oxigenul ar fi fost lipsă, radiaţiile ultraviolete, în absenţa unui ecran protector ozon (O3) ar fi distrus moleculele de amino-acid.

…Dar mai sunt o multitudine de probleme, printre care lipsa verigilor intermediare şi existenţa para-conformităţilor… Se credea că Archeopterix ar fi forma de tranziţie dintre reptilă şi pasăre. În 1983, dr. Sankar Chatterjee, profesor la Texas Tech University a descoperit într-un strat al triasicului târziu din Texas câteva fosile de pasăre autentică, Protoavis texensis, care precede cu 75 milioane ani pe Archeopterix şi se afla într-un stadiu evolutiv mult mai dezvoltat. Concluzia: păsările coexistau cu dinosaurii şi, deci, n-au evoluat din aceştia! Şi-atunci…?

 

 

sursa: Lucian Cristescu

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Încarc...

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.