F. Gulen

Așa cum Islamul consideră responsabili indivizii și societățile pentru propria lor soartă, așa și oamenii trebuie să fie responsabili de a se conduce pe ei înșiși. Coranul se adresează societății cu fraze precum: “O, oameni!” sau “O, credincioși!”. Îndatoririle încredințate sistemelor moderne democratice sunt acelea că Islamul se referă la societate și le clasifică, în ordinea importanței acordate, ca “absolut necesare, relativ necesare și lăudabile de a fi îndeplinite.” Textul sacru include următoarea frază: “Stabiliți toți, pacea”(2:208); “Dați milostenie nevoiașilor din bunătățile pe care le-ați agonisit și din roadele pe care, pentru voi le-am făcut să iasă din pământ.” (2:267); “chemați patru martori dintre voi împotriva acelora dintre femeile voastre care au săvârșit o faptă nerușinată. “(4:15); ” Dumnezeu vă poruncește să înapoiați ceea ce vi s-a dat în păstrare și să judecați după dreptate când judecați între oameni. ” (4:58) ; “fiți întotdeauna drepți mărturisind drept înaintea lui Dumnezeu, chiar și asupra voastră, a părinților sau rudelor voastre” (4:135); ” dacă dușmanii voștri se apleacă spre pace, apleacă-te și tu” (8:61); “dacă un desfrănat vă aduce o veste, limpeziți-o ca să nu loviți un popor din neștiință” (49:6); “dacă două tabere de credincioși s-au ridicat una împotriva celeilalte, împacă-le” (49:9). Să rezum, Coranul se adresează întregii comunități și îi atribuie aproape toate îndatoririle încredințate sistemelor moderne democratice.

Oamenii colaborează unii cu alții împărțindu-și aceste îndatoriri și stabilind bazele necesare pentru a le îndeplini. Islamul recomandă un guvernământ bazat pe un contract social. Oamenii aleg administratorii și stabilesc un consiliu pentru a dezbate chestiunile comune. De asemenea, societatea, ca întreg, participă la revizuirea administrației. În special pe durata în care au condus primii patru califi (632-661), principiile fundamentale de guvernare menționate mai sus-inclusiv alegerea liberă-erau îndeaproape observate. Sistemul politic s-a transformat în sultanat după moartea lui Ali, al patrulea calif, din cauza conflictelor interne și a condițiilor globale din acele timpuri. Spre deosebire de califat, puterea în sultanat era moștenită de către familia sultanului. Oricum, chiar dacă nu se mai stabileau alegeri libere, societățile își conservau alte principii, care sunt părți centrale astăzi în democrația liberală.

Islamul este o religie inclusivă. Ea se bazează pe credința într-un singur Dumnezeu, ca Creator, Susținător și Administrator al Universului. Islamul este religia întregului Univers. Asta înseamnă că întregul Univers se supune regulilor lui Dumnezeu, deci putem spune că totul aparține religiei islamice. Chiar și o persoană care refuză să creadă în Dumnezeu sau care crede într-o altă religie are potențialul de a fi musulmană, atâta timp cât există fizic. Întreaga sa viață, începând cu formarea sa în embrion și pănâ la dizolvarea corpului de după moarte, orice părticică din mușchii săi, și din corp, urmează cursul prescris de către Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Așadar, în Islam, Dumnezeu, natura și umanitatea au legătură unele cu celelalte. Dumnezeu este Cel ce se face cunoscut umanității prin natură și chiar prin umanitate însăși; natura și umanitatea sunt două cărți (de creație) prin care se face cunoscut fiecare cuvânt al lui Dumnezeu. Acest lucru face ca umanitatea să privească totul ca aparținând lui Dumnezeu, căruia totul îi aparține, și să nu privească lucrurile din Univers ca fiind ciudate. Simpatia, iubirea și serviciul Său se adresează tuturor oamenilor din Univers, indiferent de rasă, culoare sau apartenență etnică. Profetul a rezumat toate acestea la un singur îndemn: “O, slujnici ai lui Dumnezeu, fiți precum frații și surorile!”

O chestiune distinctă, dar importantă în Islam este acea că Islamul admite toate religiile anterioare lui. Acceptă de asemenea și toți profeții și cărțile trimise omenirii în diferite ere ale istoriei. Nu numai că Islamul acceptă toate acestea, dar consideră credința în ele ca un principiu esențial de a fi musulman. Astfel Islamul recunoaște armonia fundamentală a tuturor religiilor. Musulmanul este în același timp discipolul lui Avraam, Moise, David, Iisus și a tuturor celorlalți profeți evrei. Această credință explică de ce atât creștinii cât și evreii s-au bucurat de drepturile lor religioase atunci cât au fost sub stăpânire islamică de-a lungul istoriei.

Sistemul social islamic caută să formeze o societate virtuoasă și astfel să câștige acordul lui Dumnezeu. Acest sistem recunoaște dreptul, și nu forța, ca baza vieții sociale. Relațiile trebuie să se bazeze pe credință, iubire, respect reciproc, ajutor și înțelegere, în loc de conflict și îndeplinire a intereselor personale. Educația socială încurajează oamenii să urmeze idealuri înalte și să caute perfecțiunea, nu numai să alerge pentru îndeplinirea propriilor dorințe. Dreptatea presupune armonie, virtuțile aduc susținerea și solidaritatea reciprocă, iar credința asigură înfrățirea. Încurajarea sufletului să atingă perfecțiunea aduce fericire în cele două lumi.

Democrația s-a dezvoltat de-a lungul timpului. Așa cum a trecut prin diferite stadii în trecut, așa va continua să se dezvolte și să se îmbunătățească în viitor. În aceste stadii, ea va fi conturată din ce în ce mai mult într-un sistem uman, drept; unul bazat pe dreptate și realitate. Dacă ființele umane ar fi privite ca un întreg, fără a desconsidera dimensiunea spirituală a existenței lor și a nevoilor lor spirituale, fără a uita că viața umană nu este limitată la această viață muritoare și că toți oamenii au o dorință nebună de eternitate, democrația ar atinge culmea perfecțiunii și ar aduce mult mai multă fericire umanității. Principiile islamice legate de egalitate, toleranță și dreptate pot ajuta la îndeplinirea acestui lucru.

Note de final

Acest articol a apărut prima oară în Recenzia SAIS, 21:2 (vară-toamnă 2001) : 133-38.

1. Abu Shuja’ Shirawayh ibn Shahrdar al-Daylami, Al-Firdaws bi-Ma’thur al-Khitab (Grădina Raiului alcătuită din selecții ale Profetului) (Beirut: Dar al-Kutub al-’Ilmiya, 1986), 4:300.
2. Pentru a doua parte a hadis-ului vezi secțiunile “Nikah” (contractul de căsătorie) în Abu ‘Abdullah Muhammad ibn Isma’il al-Bukhari, ed., al-Jami’ al-Sahih (O colecție a Tradițiilor Autentice ale Profetului) (Istanbul al-Maktabat al-Islamiya, n.d.), cap.45; “Birr wa Sila” (Bunătatea și Vizitarea Rudelor) în Imam Abu Husayn Muslim ibn Hajjaj, ed. al-Jami’ al-Sahih, op. cit., cap.23;  și pentru prima parte vezi “Tafsir” (Comentarii Coranice) și “Manaqib” (Virtuțile Profetului și ale Companionilor Săi) în Abu ‘Isa Muhammad ibn ‘Isa al-Tirmidhi, al-Jami’ al-Sahih (Beirut: Dar al Ihya al-Turath al-‘Arabi, n.d.), capitolele 49 și 74. Textul original în limba arabă nu include cuvântul “surori” în poruncă. Oricum, forma masculină folosită se referă atât la femei cât și la bărbați. Echivalentul său ar fi “omenire”, care se referă atât la bărbați, cât și la femei. Spunând: “O, slujitori ai lui Dumnezeu,” Profetul se referă și la femei, deoarece și ele dar și bărbații sunt slujitori egali în fața lui Dumnezeu.
3. Vezi Karl R. Popper, Sărăcia Istorismului, tradusă de Sabri Orman (Istanbul: Insan Yayinlari, 1985).

‘Ala al-Din ‘Ali al-Muttaqi al-Hindi, Kanz al-’Ummal fi Sunan al-Aqwal wa al-Af’al (O comoară a Muncitorilor de Dragul Faptelor și Spuselor Profetului) (Beirut: Mu’assasat al-Risala, 1985), 6:89.