Muhammad Imarah

Studiul acestei chestiuni complicate în cultura occidentală necesită cunoaşterea viziunii ei în comparaţie cu viziunea islamică despre celălalt şi aceasta nu doar pentru simpla comparaţie – chiar dacă şi ea este necesară – ci, pentru ca lumea să ştie cine pe cine contestă, cine este cel care-i recunoaşte pe toţi ceilalţi şi convieţuieşte cu ei şi cine este cel care îi tăgăduieşte pe toţi ceilalţi – şi, în primul rând, Islamul şi pe musulmani – şi se străduieşte să-i elimine.

În viziunea islamică, dogmatică şi ideologică – devenită în istoria civilizaţiei noastre o realitate trăită în decursul veacurilor – norma, tradiţia, regula şi legea este variaţia şi deosebirea.

Unicitatea este proprie doar divinităţii. Toţi şi toate, în afara divinităţii, se bazează pe pluralism şi pe deosebire. Aceasta este legea care guvernează toate lumile făpturilor – omul, animalul, plantele, mineralele, dar şi ideile, filozofiile şi ideologiile, legislaţiile, comunităţile religioase şi religiile.

Lumea a început prin a fi o singură comunitate, apoi s-a divizat în popoare şi triburi care au concurat, au intrat în contact şi s-au cunoscut. Allah Preaînaltul a grăit:

Oamenii au fost la început o singură comunitate. Şi i-a trimis Allah pe profeţi, vestitori şi prevenitori, şi a pogorât împreună cu ei Scriptura cu Adevărul, pentru a face judecată între oameni, acolo unde ei se aflau în vrajbă. (Al Baqarah 2:213).

Acest pluralism este o tradiţie universală şi o minune a lui Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul, după cum grăieşte în Cartea Sa cea Sfântă:

O, voi oameni! Noi v-am creat dintr-un bărbat şi o muiere şi v-am făcut pe voi popoare şi triburi pentru ca să vă cunoaşteţi. Cel mai nobil dintre voi la Allah este cel mai evlavios dintre voi. Allah este Atoateştiutor şi Bineştiutor. (Al-Hujurat 49:13)

Laolaltă cu tradiţia şi legea multitudinii popoarelor, comunităţilor şi a triburilor, concepţia islamică asupra lumii consideră că regula este varietatea omenirii în ceea ce priveşte limbile şi apoi naţionalităţile, precum şi în ceea ce priveşte rasele şi culoarea. Această varietate este unul dintre semnele lui Allah:

Şi printre semnele Lui sunt crearea cerurilor şi a pământului şi deosebirea limbilor voastre şi a culorilor voastre. Întru aceasta sunt semne pentru cei care ştiu. (Ar-Rum 30:22)

De aceea, Islamul nu contestă variaţia naţională, deoarece naţionalităţile sunt “sfere lingvistice”, iar varietatea lingvistică – şi apoi naţională – este una din rânduielile lui Allah, care nu poate fi modificată sau schimbată. Islamul îl recunoaşte pe cel de altă naţionalitate, atât în cadrul comunităţii musulmane şi a civilizaţiei islamice, cât şi în cadrul celorlalte sfere ale civilizaţiei. Islamul îl recunoaşte pe celălalt şi convieţuieşte împreună cu el, nu doar ca realitate inevitabilă, ci şi în calitatea acestei recunoaşteri de rânduială a lui Allah Preaslăvitul şi Preaînaltul şi de voinţă a Creatorului acestui Univers.

Alături de multitudinea, şi varietatea popoarelor, comunităţilor şi a grupărilor, a limbilor şi a naţionalităţilor, a raselor şi a culorilor, există o rânduială, un semn şi o lege a variaţiei şi deosebirilor şi în privinţa culturilor şi a civilizaţiilor: