M. ‘Imarah

Islamul a devenit, dintre culturile existente în sud, obiectivul direct al noii campanii occidentale şi aceasta doar pentru că el este singura cultură capabilă să sfideze efectiv societăţile dominate de doctrina agnosticismului, indiferenţei şi  nepăsării, iar acestea sunt flageluri de natură să conducă aceste societăţi la pieire din punct de vedere material, fără a mai vorbi de pieirea spirituală..”

Posedarea de către Islam a premiselor reînnoirii proprii şi a trăsăturilor proiectului de renaştere prin credinţă l-a facut nevulnerabil în faţa laicizării şi o excepţie între culturile din sud -în ceea ce priveşte respingerea occidentalizării şi a dizolvării în modelul laic occidental , care leagă democraţia de laicizare şi face distincţie între ceea ce este al lui Dumnezeu şi ceea ce este al lui Cezar. De aceea occidentul a proclamat că “Islamul este inamicul  care a luat locul imperiului comunist al răului”şi a ameninţat cu îndreptarea maşinii de război a Blocului Nord-Atlantic către lumea  islamică, din cauză că ea respinge tendinţa centralismului occidental care nu acceptă decât modelul său de civilizaţie pentru întreaga lume. Iar după expresia lui Demichelis, “modelul  occidental trebuie să devină mai atrăgător şi mai acceptat de ceilalţi din diverse colţuri ale lumii. Iar dacă vom eşua în  generalizarea acestui model occidental , lumea va deveni un loc extrem de periculos!” .

Deci, cele două alternative sunt: fie occidentalizarea lumii şi anularea celuilalt împreună cu civilizaţia lui, fie confruntarea între diversele mecanisme şi pe diverse planuri!

Pornind de la aceste fapte pe care le-a proclamat şi le proclamă “textele occidentale”, dar pe care mai înainte de apariţia acestor “texte” le-au materializat şi continuă să le materializeze “practicile occidentale”, atât unele cât şi altele respingându-l pe “celălalt” religios şi cultural – lectura făcută de mine cărţii lui Samuel B. Huntington intitulată “Ciocnirea civilizaţiilor” a fost diferită. Pentru ca acesta ca gânditor strategic, de religie iudaică şi de cetăţenie americană, apropiat de cercurile factorilor de decizie nu a fost un “propagator şi un vestitor” al ciocnirii dintre civilizaţii, ci a fost un “demascator” al atitudinii Occidentului care a practicat şi practică această ciocnire între civilizaţii.

În “Istoria vie şi activă” ne-am referit la colonialismul Occidentului – prin cuceriri militare, prin jaf economic, prin occidentalizarea civilizaţiei – care a durat mai bine de paisprezece secole: primele zece secole au început cu Alexandru cel Mare (356-324 î.Chr.) şi au durat până la eliberarea islamică, care a pus capăt – prin cuceririle musulmane – invaziei lui Alexandru cel  Mare, următoarele două secole ale invaziei occidentale au fost  secolele războaielor Francilor – campaniile cruciate, statele şi entităţile lor coloniale(489-690 h/ 1096-1291 d.Chr.) şi de mai bine de alte două secole continuăm să tratăm efectele invaziilor occidentale care au avut loc în decursul lor – de la campania lui Napoleon Bonaparte (1769-1821) în Egipt şi până în prezent. Ba chiar vârsta acestor valuri colonialiste occidentale împotriva Orientului poate să fie estimată la şaisprezece secole şi nu la paisprezece, dacă adăugăm şi perioada împresurării lumii islamice şi colonizării Asiei din Est, care a început după căderea  Granadei (897 h./1492 d.Chr.) şi a continuat până la invadarea  inimii lumii islamice de către Napoleon Bonaparte.

Dacă aceasta este practica occidentală împotriva “celuilalt” (musulman), atunci Huntington nu este descoperitorul practicii Occidentului de-a lungul istoriei, ci mai degrabă un “demascator”al acestei înclinaţii occidentale spre lupta împotriva Islamului şi a lumii sale. Acesta este sensul  afirmaţiei sale că “lupta de-a lungul întregii linii de separare dintre  civilizaţiile occidentală şi musulmană durează de 1300 de ani”.

Dar întrucât Huntington este angajat faţă de interesele  Occidentului şi este un fiu al iudaismului – care alături de  moştenirea creştină, alcătuieşte dimensiunea spirituală a civilizaţiei occidentale-, el a încercat diluarea atitudinii, atunci când a considerat această luptă a fi o atitudine comună, o acţiune  reciprocă între musulmani şi occident, în timp ce noi am fost  victima acestei tendinţe de centralism al civilizaţiei occidentale şi  a acestei filozofii a luptei , care a reprezentat şi continuă să reprezinte o parte a structurii organice şi a spiritului civilizaţiei occidentale. Huntington nu numai că falsifică realitatea prin această poziţie, dar ignoră şi atitudinea Islamului, faţă de “celălalt”, ba chiar ignoră şi respingerea de către Islam a filozofiei luptei şi adoptarea de către el a filozofiei “apărării reciproce”.

Aceasta este o mişcare politică, religioasă, ideologică şi socială care corectează atitudiniile de nedreptate şi imperfecţiunile, reducând relaţiile dintre diferitele grupuri la punctul de dreptate şi echilibru, fără să încerce – prin luptă – doborârea şi anularea  “celuilalt” şi , de asemenea, fără să adopte atitudinea de tăcere şi  pasivitate care face din lume şi societăţile ei o junglă în care cei  puternici îi devastează pe cei slabi. Islamul respinge doctrina  luptei şi filozofia ei şi este adeptul apărării reciproce a civilizaţiilor şi al acestei filozofii, deoarece pluralismul, deosebirile şi  diversitatea -în opinia Islamului-reprezintă una din legile  universale ale lui Allah. Unicitatea este proprie doar esenţei  divine, toate şi toţi în afara esenţei divine se bazează pe legea şi pe filozofia pluralismului , diversităţii şi deosebirii. Şi dacă lupta  este mormântul pluralismului:

Şi ai fi putut să vezi neamul (de oameni)  doborâţi, de parcă ar fi fost nişte trunchiuri goale de palmieri./Oare mai vezi să fi rămas vreo urmă din ei?  (Al-Haqqa:7-8).

Allah Preamăreţul a grăit adevărul atunci când i-a revelat  Trimisului Său – Allah să-l binecuvânteze şi să-l miluiască!:

Nu este fapta cea bună deopotrivă cu fapta cea  rea. Respinge (fapta cea rea) cu cea care este mai bună şi  iartă-l pe acela care a fost între tine şi el duşmănie ca şi  cum ar fi un prieten apropiat. (Fussilat:34).

În sfârşit, Huntington – în calitate de consilier confidenţial al factorului occidental de decizie s-a referit la “neamul său când a ierarhizat priorităţiile luptei dintre Occident şi  ceilalţi, îndemnându-i să înceapă cu înfrângerea civilizaţiei  islamice şi a celei confucianiste-chinezeşti, în acelaşi timp cu neutralizarea celorlalte civilizaţii, astfel încât Occidentul să  termine cu Islamul şi cu China, iar după aceea să revină pentru  ciocnirea şi lupta cu civilizaţiile pe care le-a neutralizat şi care au  refuzat adoptarea modelului occidental.

sursa: Fundatia Centrul Cultural Islamic Islamul Azi