Materialismul orb

Credinţa falsă despre care vorbim aici este filozofia materialistă, care susţine că materia a existat dintotdeauna şi că nu există altceva în afara materiei. Teoria evoluţiei este aşa-numitul „fundament ştiinţific“ pentru această filozofie materialistă, iar această teorie este apărată cu o îndârjire oarbă pentru a putea susţine această filozofie. Atunci când ştiinţa invalidează afirmaţiile evoluţionismului – şi acesta este punctul la care s-a ajuns spre sfârşitul secolului al XX-lea – atunci se caută modalităţi prin care datele obţinute să fie denaturate şi astfel să poată susţine evoluţionismul care, la rândul său, va menţine materialismul în viaţă.

Vă vom oferi în continuare câteva rânduri scrise de un eminent biolog evoluţionist din Turcia, drept un bun exemplu care să ne permită să vedem modul în care au fost afectate judecata şi puterea sa de a discerne datorită acestei devoţiuni oarbe. Acest om de ştiinţă prezenta probabilitatea formării accidentale a citocromului C, una dintre enzimele care au un rol esenţial pentru viaţă, după cum urmează:

Probabilitatea formării secvenţei citocromului C este foarte aproape de zero. Aceasta înseamnă că, dacă viaţa necesită o anumită secvenţă, atunci este posibil ca această probabilitate să se realizeze o singură dată, în întreg universul. Altfel, ar trebui să admitem că au existat anumite puteri metafizice dincolo de limitele impuse de noi, care au acţionat pentru formarea acelei secvenţe. Iar acceptarea acestor forţe nu este propriu scopurilor ştiinţei. Prin urmare, trebuie să ne aplecăm asupra primei ipoteze.

Acest om de ştiinţă găseşte că este „mult mai ştiinţific“ să accepte o posibilitate care este foarte aproape de zero, decât să accepte creaţionismul.

Totuşi, conform cu regulile ştiinţifice, dacă există două explicaţii alternative pentru un anumit fenomen, şi dacă una dintre ele este „foarte aproape de zero“ ca probabilitate de realizare, atunci explicaţia corectă va fi cealaltă. Şi totuşi, viziunea dogmatică şi materialistă interzice acceptarea unui Creator care este superior. Această interdicţie este cea care îi face pe oamenii de ştiinţă – cât şi pe mulţi alţii care cred în aceeaşi dogmă materialistă – să accepte afirmaţii care nu au nicio logică.

Oamenii care cred şi au încredere în asemenea oameni de ştiinţă devin şi ei, la rândul lor fermecaţi şi orbiţi de aceeaşi vrajă materialistă, şi adoptă apoi aceeaşi indiferenţă atunci când le citesc cărţile şi articolele.

Acest punct de vedere dogmatic şi materialist este motivul pentru care mulţi oameni distinşi din comunitatea ştiinţifică sunt atei. Iar cei care scapă de sclavia acestei vrăji şi încep să gândească liber, cu o minte deschisă, nu ezită să accepte existenţa unui Creator. Biochimistul american dr. Michael J. Behe, unul dintre numele de seamă care susţin mişcarea de apărare a faptului creaţiei, ce a început în ultima vreme să devină din ce în ce mai acceptat, îi descrie în modul următor pe oamenii de ştiinţă care rezistă credinţei în crearea organismelor vii:

„În ultimii douăzeci de ani, biochimia modernă a dezvăluit secretele celulei. Pentru aceasta, a fost necesar ca zeci de mii de oameni să îşi dedice cea mai mare parte a vieţii lor dificilei şi meticuloasei munci de laborator… Rezultatul acestor eforturi cumulative de investigare a vieţii la nivel molecular este un strigăt puternic, clar şi răsunător că aceasta are la bază un proiect, un plan bine determinat! Rezultatul este atât de lipsit de ambiguităţi şi de semnificativ încât ar trebui să fie considerat drept una dintre cele mai mari realizări din istoria ştiinţei… Cu toate acestea, o tăcere stranie, stânjenitoare înconjoară adevărata complexitate a celulei. De ce oare comunitatea ştiinţifică nu îmbrăţişează cu aviditate această uluitoare descoperire care-i aparţine în totalitate?”

Aceasta este situaţia penibilă în care se află aceşti oameni de ştiinţă ateişti, adepţi ai evoluţionismului, pe care îi vedeţi în reviste, la televizor şi ale căror cărţi probabil că le citiţi! Toate cercetările ştiinţifice realizate de către aceşti oameni le demonstrează existenţa lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ei au devenit atât de insensibili şi de orbiţi de educaţia dogmatică şi materialistă pe care au preluat-o, încât continuă să persiste în refuzul lor de a accepta realitatea.

Dar psihologia necredinciosului nu este un model nou în istorie, căci aceştia au existat dintotdeauna. Prin urmare, gândirea dogmatică a evoluţioniştilor nu este un mod original de gândire, şi nu este nici măcar ceva distinctiv în cazul lor. De fapt, ceea ce oamenii de ştiinţă evoluţionişti susţin nu este un mod ştiinţific de a gândi, ci unul ignorant ce a fost păstrat din vremea celor mai necivilizate comunităţi păgâne.