Știința este un instrument puternic care să ne ajute să ne mărim cunoștiințele despre lucrurile care ne înconjoară. Deține un record impresionant de realizări. Toate aceste realizări au fost stricate de de o greșeală fatală a vesticilor: au instalat știința ca pe un
Dumneze suprem declarând că doar ea are dreptul să susțină că omul trebuie să i se supună și să o adore. Astfel, ei au negat toate mijloacele de obținere a cunoașterii în afară de ceea ce este recunoscut de știintele empirice care permit omenirii să se abată, mai degrabă, decât să se apropie de obiectivele reale sau de destinație.

În consecință, din alte puncte de vedere gradul imens de efort și progres uman s-a micșorat cu limitările precum toate determinările științelor empirice. Pentru că, în anumite cazuri este posibil ca domeniul științelor empirice precum cazul lucrurilor simple poate fi limitat împotriva capacităților moștenite ale omului sau poate să nu fie apt să se ridice mai sus decât omul este cu alte cuvinte, capabil de aripi și nu doar de intelect, dar cu cei care, de asemenea, împărtășesc spiritul lui, aducându-l mai aproape de Creator și asigurându-i în același timp timpul pentru a obține o mai corectă și solidă întelegere a realității fundamentale.

Protagoniștii științei de asemenea susțin că numai știința poate iniția omul în secretele acestui univers și vieții; numai ceea ce susține știința este adevărat, restul sunt nimicuri! Dar în timp ce fac o asemenea afirmație ei trec cu vederea peste faptul că știința cu toate recordurile sale impresionante și mărețe se află încă în stadiul de început și mereu ezitantă să se autoangajeze în privința presupunerilor și adevărului asupra multor lucruri, din simplul motiv că nu poate pătrunde adânc în mijlocul realității fără să afecteze o inutilă supraviețuire a sa. Dar adepții săi susțin și ne spun cu o atitudine autoritară că nu există niciun lucru precum sufletul uman.

Ei neagă că omul, îngrădit precum este de organele sale de simț, nu poate avea vreodată niciun contact cu necunoscutul – nici măcar o zărire a sa prin telepatie sau vise. Ei resping toate acestea nu pentru că ar fi dovedit că sunt doar simple iluzii ci doar pentru că știința experimentală cu instrumentele sale neadecvate nu au fost reușit să înțeleagă misterul lor, cum l-a mulțumit pe Dumnezeu să rezerve aceste ca și ceva superior și departe de percepția umană.

Aceasta aparține într-o ordine mai mare de lucruri care nu sunt supuse obsevației omului era, cu toate astea, suficient să facă pe aceste persoane să își întoarcă spatele, unii dintre ei s-au grăbit să anunțe că nu exista altceva precum sufletul uman.

„Ignoranța edificată” de care omul din ziua de azi suferă și care arată câtă nevoie mare are de islam pentru a distruge acest păienjeniș științific din prezent precum și imbecilitățile moștenite din trecut apropiat. Venerarea idolilor a fost cea mai veche formă prin care omul prin absurditate a descoperit exprimarea, acest cult al venerării științei este cea mai recentă versiune. Pentru a elibera rațiunea și spiritul uman, trebuiesc îndepărtate ambele asemenea nevoi.

Prin această perspectivă apare islamul ca singura speranță a omenirii, deoarece numai el poate restabili pacea între religie și știință, să readucă liniștea și armonia în această lume avariată din zilele noastre pe care le-a pierdut prin atitudinea greșită față de viața dominantă a vestului, prevenind un antagonism ireconciliabil între rațiunea omului și intuiție, între dorința sa de cunoaștere și tânjirea după Dumnezeu.

Istoric, civilizația europenă modernă este un descendent al civilizației Greciei antice oștenite de Europa modernă prin Imperiul Roman. În această civilizație greacă relațiile omului cu dumnezeii săi erau privite ca un antagonism reciproc și o continuuă antipatie.
Astfel, misterele străduinței umane sunt așezate singure sau lucrurile bune care întâmplător se află în mâinile lui în această lume erau considerate ceva pe care el prin forță le-a denaturat din acești dumnezei invidioși dar ineficace care ar interzice și ar retrage toate acestea dacă ar reuși.

Din acest punct de vedere, realizările ștințifice ale omului erau de fapt o altă denumire pentru cucerire sale câștigate împotriva dumnezeilor săi prin răzbunare căci ei nu permiteau acestea de bună voie ci numai prin reavoință.

Este chiar acest spirit periculos al culturii grece care încă pătrunde în subconștientul vestului modern. Este uneori manifestată în interpretările sale asupra faptelor. Datorită spiritului grec vestul modern vorbește despre victoriile științei asupra fenomenului ca un premiu râvnit smuls de om din mâinile unei Puteri Mărețe misteriose supuse prin natură lui progresiv. Poate de asemenea fi percepută în atitudinea vestului moderne față de Dumnezeu. Singurul lucru care îl face pe om să se prosterneze în fața lui Dumnezeu este
propria sa slăbiciune. Dar fiecare pas pe care omul îl face înainte în domenii diferite ale științei îl ridică spre un alt nivel al existenței – îl aduce mai aproape de divinitate – până când în sfârșit trebuie să fie apt să lămurească toate misterele vieții, să creeze însăși viața – o obsesie a oamenilor de știința moderni – și astfel se creează o egalitate cu aceea existență denumită Dumnezeu!

Apoi el nu se mai simți obligat să se prosterneze înaintea unui Dumnezeu nevăzut, deoarece el însuși s-a ridicat la acel statut. Aceasta este cea mai periculoasă maladie de care vestul modern suferă în prezent. A otrăvit viața. Omenirea este împărțită, o parte întoarsă împotriva celeilalte. Pacea, armonia și liniștea au devenit fenomene rare. Dar încă aceasta era ultima speranță: islamul. Să permitem omenirii să se întoarcă către Dumnezeu, căci numai acest lucru o poate salva de soartă adusă asupra ei de către vestul păgân.

Islamul înzestrează omul cu o viziune solidă asupra vieții spunându-i că orice cunoaștere va obține în această viață sau beneficiile materiale sau spirituale de care se bucură, sunt de fapt atât de multe daruri ale unui Dumnezeu Îndurător pentru el. El este mulțumit de om atâta timp cât el folosește cunoașterea astfel obținută în ajutorarea omenirii, iar Dumnezeu în perspectiva islamică niciodată nu se supără pe creaturile sale pentru dorința lor de cunoaștere, și El nici nu se teme de ei că ar putea să Îi conteste autoritatea sau să rivalizeze cu El, iar El este provocat să se supere numai când omul abuzează de cunoașterea științei și face din ea un mijloc de pedepsire a altora sau este agresiv față de oamenii din jurul său.

Astfel, islamul stabilește nu numai pacea și armonia ci scapă umanitatea de tiraniei și agresiune. Lumea contemporană nu prezintă pentru această perspectivă o părere mai bună decât a făcut-o în urmă cu o mie patru sute de ani, când islamul a eliberat-o de falșii dumnezei. Tirania încă este prezentă în aroganța regilor, demagogi insolenți și capitaliști duri care sunt ocupați ca întotdeauna profite de pe urma milioanelor de muncitori, supunându-i și realizându-și un capital din situația lor grea și neajutorată. Există și o altă clasă de dictatori care conduc cu foc și sabie, uzurpă libertățile oamenilor și scandează că ei sunt doar niște simple instrumente pentru a aplica voința oamenilor sau a proletarilor.
Afirmația că islamul ajută omenirea să scape de aceste impedimente poate face unii cititori să întrebe: de ce atunci islamul nu își eliberează proprii săi adepți de tirania agresivă a unora dintre conducătorii lor care le-au uzurpat toate libertățile lor și i-a expus celor mai revoltătoare forme de dezonorare și rușine tocmai în numele islamului? Acestor cititori ne-ar plăcea să le evidențiem că dictatorii au exploatat numele islamului, dar cu toate astea islamul este departe să aibă putere în domeniul lor sau să exercite vreun control sau să îi verifice. Ei aparțin unei clase despre care Dumnezeu a spus că:

Iar aceia care nu judecă după ceea ce a pogorât Allah, aceia sunt necredincioși. (Al-Ma’idah 5:44)
și că:
Însă, nu! [Jur] pe Domnul Tău! Nu vor crede ei [cu adevărat] până ce nu te vor lua pe tine ca judecător pentru cele care se iscă între ei și nu vor mai afla în sufletele lor temere față de ceea ce tu ai hotărât și nu se vor supune cu desăvârșită supunere [hotărârii tale]. (An-Nisaa’ 4:65)

Sursa: Grupul de discuții Islam Romania / Resurse Islamice