Credința nu înseamnă doar a te manifesta exterior, ci și a crede cu toată inima în Allah Preaînaltul, în Ziua Judecății, în Îngeri (Pacea lui Allah fie asupra lor!) în Cărțile revelate și în toți Profeții (Pacea lui Allah fie asupra lor!), trimiși de către Allah subhanahu wa ta’ala. Ea mai înseamnă să fii capabil să împarți bunurile tale – oricât de mult ai fi legat de ele sufletește – cu cei apropiați, cu orfanii și cu cei nevoiași:

Cuvioșia nu stă în a vă întoarce fețele spre Răsărit sau spre Apus, ci cuvioșia este a crede în Allah și în Ziua de Apoi, în Îngeri, în Carte și în profeți, a da din avere – în pofida iubirii pentru ea – rudelor, orfanilor, sărmanilor, călătorului, cerșetorului și pentru răscumpărarea robilor, a împlini Rugăciunea [As-Salat], a da Dania [Az-Zakat], a-și ține legământul dacă s-a legat, a fi răbdător la nenorocire, la rău și în momente de primejdie. Aceștia sunt cei drepți, aceștia sunt cei evlavioși [Al-Mu’taqun]! [Al-Baqarah 2:177]

Adevărata credință izvorăște din iubirea profundă atât pentru Creatorul a Tot și a Toate, cât și pentru semenii noștri, sentiment izvorât din puritatea sufletelor lor. Dragostea este cea care face credința să devină completă:

„Nu veți intra în Paradis până când nu veți avea credință; și nu veți avea credință completă până când nu vă veți iubi unul pe altul.” (Muslim)
Credinciosul este conștient de faptul că esența creației Divine este Unică. Profetul Mohammed (Pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa!) a avut un comportament exemplar în relațiile cu familia sa și cu oamenii din jurul său, insuflând dragoste și afecțiune tuturor.
Metaforic, unul dintre numele sub care el a fost cunoscut a fost acela de «Habib Allah», ceea ce înseamnă «cel iubit de Allah» și aceasta pentru faptul că i-au fost dăruite Știința Coranului și tot ce a implicat aceasta. Astfel, urmând modelul său, care este unul exemplar pentru întreaga omenire, omul va ajunge să lupte zilnic cu sentimentele de ură și ranchiună care pot exista în anumite momente, sădind în locul acestora sentimentul cel mai nobil, adorarea față de Creatorul său, astfel răspândind dragoste.

Credinciosul le iartă celor din jurul său greșelile, așa cum el însuși așteaptă din partea celor din jurul său iertare și încearcă prin toate acțiunile sale să trăiască în cea mai desăvârșită pace cu toți cei care îl înconjoară, de dragul lui Allah subhanahu wa ta’ala. Cuvântul «Islam» poartă în interiorul său semnificația de «supunere, călăuzire spre pace și mulțumire», prin rădăcinile «slm» (siguranță) și «salamah» (protecție); aceleași care se regăsesc și în cuvântul «musulman», precum și în termenul cel mai des utilizat de către credincioși – «salam» (pace). Astfel, se poate observa că principiile care stau la baza vieții tuturor musulmanilor sunt pacea și siguranța. Ei îi salută pe toți oamenii cu salam, insuflând în inimile tuturor pacea. Această urare de pace și de siguranță – As salam aleikum wa rahmatullahi wa barakatuh – pe care o adresează celorlalți, este privită ca una dintre cele mai frumoase fapte în Islam, urmând îndemnul Profetului, salla Allahu aleihi wa sallam, care, întrebat fiind care este cel mai benefic lucru pe care îl poate face un musulman, a răspuns:
„Să le dai hrană oamenilor și să-i saluți pe cei pe care îi cunoști și pe cei pe care nu îi cunoști.” (Abu Dawud)
Aceeași urare se adresează și la sfârșitul oricărei Rugăciuni pe care credinciosul o face. Prin intermediul acesteia, el rupe pentru o perioadă legăturile sale cu lumea și se întoarce cu respect, supunere și credință spre Allah subhanahu wa ta’ala. Frunțile lor se apleacă întotdeauna cu pietate și umilință spre pământ în timpul Rugăciunii, sperând la descuierea unei uși, spre a cărei deschidere privesc cu dor, in shaa Allah, așteptând acea clipă fericită când acest sentiment va dispărea, căutând, astfel, reunirea sufletului lor cu Scânteia Divină a lui Allah Preaînaltul, spre care aleargă mereu, căutând pacea și apropierea ce le mângâie inimile.