Anatomia și fiziologia ORL

Anatomia și fiziologia ORL

 

Cunoașterea anterioară a anatomiei și fiziologiei urechii, nasului și gâtului era limitată și modul de auzire și producerea vocii erau necunoscute.

Aprecierea este a lui Rhazes (850-923), Avicenna (980-1036), Ali Ibn Abbas (…-994), Abdol Latif Al-Baghdady (1161-1242), Ibn Al-Baladi (…-971), Avinzoar (1092-1162), Abulcasis (936-1013) și Ibn Al-Nafis (1210-1288) pentru descrierea detaliată a anatomiei și fiziologiei urechii, nasului și gâtului. Ei au consacrat capitole complete în cărțile lor medicale pe acest subiect. Cărțile sunt: „Al-Hawy” de Rhazes, „Canonul” de Avicenna, „Al Kitab El-Malaky” de Ali Ibn Abbas, „Compendiul în Medicină” de Al-Baghdady, „Îngrijirea Femeilor Însărcinate, a Sugarilor și a Copiilor” de Ibn Al-Balady, „Al-Tayseer” de Avinzoar, „Al-Tassrif” de Abulcasis și „Al-Shamel Fi Sinaat Al-Tibb” de Ibn Al-Nafis.

Anatomia urechii a fost bine descrisă de Avicenna. Pavilionul urechii are o formă de pâlnie care colectează undele sunetului, canalul auditoriu extern are un pasaj îngust și curbat pentru a proteja timpanul și de a menține urechea externă caldă. Acest fapt dovedește importanța de a folosi picături de urechi călduțe în terapie. Timpanul este o membrană subțire care răspunde la vibrațiile sunetului. Ali Ibn Abbas Al-Baghdady și Ibn Al-Nafis au fost pionerii care au corectat opinia greșită a existenței unui singur nerv comun pentru ureche și față și au dovedit că există doi nervi cranieni separați pentru ele. Avicenna a fost primul care a explicat auzul ca fiind recepția undelor sonore în timpanul urechii. Anatomia faringelui și a laringelui a fost descrisă  în detaliu de Avicenna. El a descris cartilajele, ligamentele, articulațiile și mușchii mici ai laringelui, indentificând rolul acestora în îndeplinirea diferitelor funcții laringiene.

Anatomia și fiziologia ORL

Ibn Sidah, omul de știință eminent și lingvistul secolului XX, a scris o carte „Al-Mokhassus”, referitor la vorbire și cântat. El a descris însușirile, gradele și tipurile vocii umane. El a adăugat noi termeni științifici pentru a descrie intonația vocii, ritmul, fredonarea, repetiția și rezonanța. El a făcut diferențele între tonul plăcut al vocii, cel răgușit și cel melancolic. Studii complementare ale foneticii au fost descrise de Al-Faraby (878-950), marele filosof arab al secolului XX în cărțile sale valoroase „Marele muzician”. Alte adăugiri semnificative au fost găsite în scrierile grupului de filosofi arabi, Frații Safa, care a scris o largă colecție de tratate pe vorbire și alte subiecte. Ei au explicat sunetul, vorbirea și limba. Studiile lor sunt considerate vârful științei pure și formează bazele științei fonetice prezente.

În legătură cu o postare