F. Gulen

Datorită faptului că această întrebare a generat multe scrieri, îmi voi baza răspunsul pe cele mai pertinente puncte.

Această afirmație este făcută de către Orientaliști^[1], așa cum era făcută de predecesorii lor: scriitorii creștini sau evrei care respingeau răspândirea islamului. Primii care au făcut-o au fost oponenții Profetului (s.a.a.w.s), după cum citim în Coran:

Când li se citesc versetele Noastre ca dovezi vădite, cei care tăgăduiesc spun despre Adevăr când vine la ei: “Acestea sunt o vrajă vădită!” ori spun: ” El le-a născocit!” (46-7-8)

Aceștia erau disperați să își protejeze interesele împotriva dezvoltării islamului și au sperat, așa cum o fac și omologii lor moderniști, să împrăștie dubii asupra autorității divine a Coranului.

Coranul este unic printre Scripturi în două aspecte, care sunt acceptate chiar și de cei care resping Islamul. În primul rând, Coranul există scris în limba arabă, limba sa originală fiind încă foarte răspândită și vorbită în zilele noastre. În al doilea rând, textul său este demn de toată încrederea, deoarece nu a fost schimbat, editat sau alterat de-a lungul timpului.

În schimb, versetele creștine nu mai există în limba originală în care au fost scrise; limba versiunii cele mai vechi ale Scripturii este o limbă moartă^[2]. În plus, textele Scripturii au fost schimbate, re-editate de către oameni de-a lungul multor generații, prentu a promova diferite interpretări sectante. Aceste texte și-au pierdut autoritatea de Scripturi, și au servit doar ca mitologie națională sau culturală pentru grupuri ale căror strămoși au creat propriile lor versiuni. Acesta este, mai mult sau mai puțin, consensul vestic asupra statutului acestor Cărți cândva Divine.

Timp de aproape 200 de ani erudiții vestici au supus Coranul aceleeași examinări riguroase. Cu toate acestea, ei nu au putut dovedi că Coranul a suferit vreo schimbare așa cum au suferit Scripturile. Ei au descoperit că musulmanii, precum creștinii, s-au împărțit uneori în grupuri. Dar, spre deosebire de creștini, toate grupările islamice și-au justificat opiniile referindu-se la același Coran. Alte versiuni ale Scripturilor ar mai putea fi încă descoperite.^[3] Toți musulmanii cunosc doar Coranul, păstrat perfect, scris cu aceleași cuvinte încă de la moartea Profetului (s.a.a.w.s), când s-a încheiat Revelația.^[4]

Musulmanii dețin de asemenea și o dovadă a învățăturilor Profetului (s.a.a.w.s) în Sunna, implementarea islamului în viața de zi cu zi. Multe, dar cu siguranță nu toate dintre faptele și cuvintele Profetului (s.a.a.w.s) sunt păstrate în scrierile hadis^[5]. Aceste două surse nu se poate să fi fost mai diferite în conținut, calitate și exprimare. Toți arabii care l-au auzit și văzut pe Profet (s.a.a.w.s) vorbind, indiferent de religia pe care aceștia o aveau, au recunoscut că cuvintele acestuia erau concise și convingătoare. Când au auzit Coranul, ei au fost copleșiți de uimire și extaz. Putem simți în hadis vocea unuia care se adresează altor oameni, o persoană ce adresează întrebări grele, care, atunci când vorbește o face cu o anumită gravitate și cu uimire în fața Voinței Divine. Coranul, pe cealaltă parte este văzut ca fiind imperativ și sublim, având o măreție a stilului și a conținutului transcendente. Să presupunem că Coranul și hadis-ul au aceleași origini ar însemnă să sfidăm simțurile și rațiunea.