app

Echilibrul corpului și al spiritului

Echilibrul corpului și al spiritului

 

Echilibrul unei ființe umane este dependent de echilibrul mediului înconjurător, și armonia din corpul și sufletul său (ca microcosmos) reflectează armoniile universului ca un întreg (macrocosmos) indiferent dacă este perceput în termeni de mișcări regulate ale corpurilor cerești, sau în termeni de legi ale armoniei muzicale. Este destul de potrivit în acest caz, ca unul dintre principalii traducători ale textelor din limba arabă la mijlocul secolului XII, Hermann de Carinthia, să își încheie lucrarea sa pe cosmologie (De essentiis) cu o descriere a omului în următorii termeni:

„Dumnezeu l-a creat pe om după un model clar în miniatură, prin intermediul corurilor de muze, urmând exemplul armoniei cerești, ale cărei mișcări de conducere, prin ghidarea lor perpetuă, ar tempera tonurile acestei muzici în corpul și sufletul omului.”

Al-Majuzi descria spiritul din om (entitatea care este afectată de muzică)[1] ca un întreg. „Spiritul” este o substanță materială care este împărțită în 3 părți. Primul este „spiritul natural”: apare în ficat și facilitează procesul natural al creșterii, digestiei…etc.

Al doilea este „spiritul vital”: apare în inimă și facilitează mișcările naturale ale respirației și simțirii. Acest „spirit vital” urcă din inimă prin vena carotidă a gâtului la cap, devenind mai pur cu cât progresează și este „cernut” de un grilaj de nervi la baza creierului. Impuritățile sale sunt eliminate prin mucusul din nas. Până ajunge la creier, se transformă într-un corp extrem de subtil, dar rămânând corporal. Are diferite funcții în diferite părți ale creierului. În partea frontală adună toate senzațiile și formează imagini din ele. Apoi le trimite la partea centrală a creierului, unde aduce dovezi pentru a susține aceste imagini. Apoi, fie produce acțiuni ca rezultat al acestei aplicări de motive sau salvează aceste imagini în partea din spate a creierului ca amintiri.

Echilibrul corpului și al spiritului

Al-Majusi merge mai departe spunând că acolo este o mică deschizătură în peretele despărțitor dintre partea centrală și cea din spate a creierului, care este acoperită de un obiect ca un vierme. Când cineva dorește să își amintească ceva, își coboară capul pentru ca această acoperitoare să se deschidă și să lase memoria înăuntru. La acest punct Al-Majusi întreabă dacă spiritul din creier este sufletul, așa cum mulți spun.

Dacă este așa (cum este el înclinat să creadă), atunci din moment ce spiritul este corporal și sufletul este corporal. Sufletul și corpul formează ceva continuu, iar sufletul/spiritul este la cel mai rafinat final. Această opinie referitoare la suflet a cauzat multe probleme când medicina arabă a fost introdusă în Occidentul creștin. Creștinii credeau că sufletul era o entitate separată de corp: putea să supraviețuiască fără trup și era capabil de a simți pedeapsa sau răsplata.

Multe texte au fost scrise din secolul XII într-o încercare de reconciliere a acestor două poziții, și în final, cel puțin în opinia cea mai populară, ideea de o entitate separată a unui suflet etern a prevalat.

 

[1] Constantine the African and ‘Ali ibn al-‘Abbas al-Magusi: The Pantegni and Related Texts, editori C. Burnett și D. Jacquart, Leiden, 1994, pp. 99-120.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Încarc...

Lasă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.